Jurisprudența ÎCCJ | Teren vândut în baza unui titlu constatat nul. Acțiune în restituirea prețului. Prescripția dreptului material la acțiune

Circumstanţele cauzei

Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Bârlad la data de 16 martie 2017 (a cărei competenţă materială de soluţionare a fost declinată în favoarea Tribunalului Vaslui), reclamanţii A., Primarul comunei X şi Unitatea Administrativ Teritorială a comunei X, prin Primar, au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B., C., D., E., F. Şi G., obligarea, în solidar, a acestora la plata unei despăgubiri reprezentând preţul actualizat estimat la suma de 1.350.000 euro, echivalentul a 6.075.000 lei al terenului arabil în suprafaţă de 5 ha, situat în T 119, parcelele 23, 24 şi 25 în punctul denumit „Y” de pe raza comunei Perieni.

Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa nr. 258 din 26 martie 2019, Tribunalul Vaslui, Secţia civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea, ca prescrisă. I-a obligat pe reclamanţi la plata către pârâtul C. A sumei de 200 lei, cheltuieli de judecată, în temeiul art. 451 alin. (2) Cod procedură civilă.

Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia nr. 432 din 19 septembrie 2019, Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă a respins apelul principal declarat de către A., în calitate de Primar al comunei X și Unitatea Administrativ Teritorială a Comunei X împotriva sentinţei tribunalului. A respins apelul incident declarat de E. împotriva aceleiaşi sentinţe. I-a obligat pe apelanții A., în calitate de Primar al comunei X și Unitatea Administrativ Teritorială a Comunei X să plătească intimatului C. Suma de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel, reprezentând onorariu de avocat redus de la 3000 lei.

Calea de atac a recursului formulată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, reclamanţii A., Primarul comunei X, în calitate de reprezentant legal al UAT Comuna X şi Unitatea Administrativ Teritorială Comuna X.

Recurenţii-reclamanţi au învederat următoarele:

– În mod greşit instanţa de apel a apreciat că termenul de prescripţie este termenul general de 3 ani prevăzut de art. 2517 Cod civil şi a început să curgă de la data de 25 aprilie 2012, împlinindu-se la data de 25 aprilie 2015, raportat la data introducerii acţiunii, respectiv 16 martie 2017.

Contrar celor reţinute de către instanţa de apel, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 2517 Cod civil, ci cele ale art. 2518 pct. 1 Cod civil, fiind vorba de contravaloarea unui drept real, care se prescrie în termen de 10 ani, iar nu în termen de 3 ani;

– Contrar celor stabilite în decizia recurată, UAT Comuna X este îndreptăţită să pretindă şi să primească despăgubirile solicitate, care reprezintă preţul actualizat al terenului de 5 ha care a ieşit din patrimoniul său în mod ilegal, după cum au constatat şi motivat irevocabil instanţele de judecată cu ocazia examinării legalităţii titlului de proprietate obţinut de B. Şi a actelor autentice ulterioare de vânzare succesivă a terenului;

– UAT Comuna X se află într-o imposibilitate obiectivă de a revendica terenul ieşit ilegal din patrimoniul său prin înstrăinare şi de a-l primi în natură, deoarece dispoziţiile speciale ale Legii nr. 169/1997 nu acordă această posibilitate în cazul dobânditorilor de bună-credinţă.

Potrivit art. III alin. (24) din Legea nr. 169/1997, în cazul unor înstrăinări succesive ale terenurilor, cel care a vândut terenul pe baza titlului constatat nul este obligat să remită preţul actualizat fostului proprietar rămas fără teren. Aceste dispoziţii legale trebuie raportate la considerentele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 746/2008 şi nr. 1893/2008, date în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a textului legal anterior menţionat, potrivit cărora opţiunea legiuitorului de a-i prefera pe subdobânditorii înstrăinărilor succesive nu vine în contradicţie cu spiritul Legii nr. 18/1991, iar în situaţia în care restituirea în natură nu mai poate opera, devin aplicabile dispoziţiile referitoare la remiterea preţului actualizat, fiind de competenţa instanţelor să constate, în funcţie de probele administrate, buna sau reaua-credinţă a celui care a vândut terenul pe baza titlului constatat nul sau a subdobânditorului terenului şi, după caz, să facă aplicarea art. III alin. (24) din Legea nr. 169/1997 sau a celor care constituie dreptul comun în materia contractelor civile, respectiv art. 966-968 din vechiul Cod civil sau art. 1235-1239 din noul Cod civil;

– În mod greşit instanţa de apel a constatat că în cauză nu a intervenit întreruperea cursului prescripţiei, raportat la formularea de plângeri penale şi efectuarea unei cercetări penale cu privire la faptele de fals intelectual, uz de fals, abuz în serviciu şi altele, care au fost finalizate definitiv la data de 25 iulie 2017 de către Judecătoria Bârlad prin respingerea plângerii împotriva Ordonanţelor de clasare din 6 octombrie 2016 şi a celei cu nr. 1/11/2 din 25 ianuarie 2017.

Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă G. A formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

Recurenţii au formulat răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apărărilor cuprinse în actul procedural.

Intimatul-pârât C. A formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispoziţiile art. 488 Cod procedură civilă (cu referire la motivul de recurs privind greşita aplicare a termenului de prescripţie de 3 ani), iar în subsidiar, a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului.

Recurenţii au formulat răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea excepţiei de nulitate a recursului, respectiv respingerea apărărilor cuprinse în actul procedural.

Intimata-pârâtă E. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia tardivităţii recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia.

Recurenţii au formulat răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea excepţiei de tardivitate a recursului, despre care au arătat că a fost formulat în termenul legal, potrivit dovezilor de la dosar, precum şi respingerea apărărilor cuprinse în actul procedural.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul, Înalta Curte constată că este nefondat.

Dreptul real este un dreptul subiectiv patrimonial pe temeiul căruia titularul său poate să exercite anumite prerogative asupra unui bun determinat, în mod direct și nemijlocit, fără intervenția altei persoane.

Dreptul de creanță este acel drept subiectiv pe temeiul căruia titularul său, denumit creditor în raport juridic obligațional, poate pretinde celeilalte părți, denumită debitor, îndeplinirea obligației ce îi incumbă.

Acțiunea prin care se solicită plata unei despăgubiri este o acţiune prin care se valorifică un drept de creanţă, fiind indiferent că despăgubirea se pretinde pentru pierderea unui bun mobil sau a unui bun imobil.

Potrivit normei de drept prevăzută de art. III alin. (24) din Legea nr.169/1997, cel care a vândut terenul pe baza titlului constatat nul este obligat să remită preţul actualizat fostului proprietar rămas fără teren.

Raportul de drept civil reglementat prin norma de drept menţionată este un raport juridic obligațional în conţinutul căruia intră dreptul creditorului, fostul proprietar rămas fără teren, de a cere debitorului, cel care a vândut terenul, să-i remită preţul actualizat (obligaţie de a face), sub sancţiunea de a recurge la forţa de constrângere a statului în caz de neexecutare de bunăvoie.

În speţă, instanţele de fond au constatat că partea reclamantă a solicitat, prin cererea dedusă judecăţii, să se dispună obligarea, în solidar, a pârâţilor la plata unei despăgubiri reprezentând preţul actualizat, estimat la suma de 1.350.000 euro, echivalentul a 6.075.000 lei (Ron), încasat în urma înstrăinării terenului arabil în suprafaţă de 5 ha, situat în Punctul denumit „Y” pe raza comunei Perieni, invocând incidenţa dispoziţiile art. III al. (24) din Legea nr. 169/1997, cu trimitere la dispoziţiile art. 1349 şi 1347 din noul Cod civil (dispoziţii prin care se reglementează aspecte relative la îmbogățirea fără justă cauză şi răspunderea civilă delictuală).

Acţiunea în justiție întemeiată de dispoziţiile art. III alin. (24) din Legea nr.169/1997 apără, astfel cum s-a arătat, un drept de creanţă şi nu un drept real, întrucât partea reclamantă, creditor în raportul obligațional, este titularul unui drept de creanţă iar partea pârâtă este titulara unei obligaţii de a face, anume a obligaţiei de a remite preţul actualizat.

Concluzia se impune, pentru aceleași argumente, şi prin raportare la dispoziţiile art. 1349 şi ale art. 1347 din noul Cod civil, respectiv, la deciziile Curţii Constituţionale prin care s-a verificat constituționalitatea normei de drept conținute de art. III alin. (24) din Legea nr.169/1997, indicate de partea reclamantă.

Aşa fiind, în mod corect instanţele de fond au constatat că acţiunea prevăzută de dispoziţiile legale menţionate nu este supusă termenului de prescripţie prevăzut de dispoziţiile art. 2518 pct. 1 Cod civil (de 10 ani), ci termenului de prescripţie instituit prin dispoziţiile art. 2517 Cod civil (de 3 ani) care, depășit fiind, a impus admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată. Referitor la cauza de întrerupere a prescripţiei prevăzută de dispoziţiile art. 2537 pct. 3 Cod civil, se constată că legiuitorul a statuat în sensul că poate fi invocată de persoana care face dovada că s-a constituit parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în faţa instanţei de judecată până la începerea cercetării judecătoreşti.

Cum partea reclamantă nu a putut dovedi un asemenea fapt, al constituirii sale ca parte civilă în procesul penal finalizat la data de 25 ianuarie 2017, în mod corect instanţele de fond au constatat că nu poate fi primită apărarea întemeiată pe dispoziţia art. 2537 pct. 3 Cod civil, întrucât data menţionată este lipsită de relevanţă juridică în ceea ce priveşte calcularea termenului de prescripţie.

Aşa fiind, constatând că în cauză nu este incident motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin.(1) pct. 8 Cod procedură civilă, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) Cod procedură civilă, a respins recursul, ca nefondat.

Această speță a fost cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței ÎCCJ – culegere de decizii pe anul 2020.