Dacă şi în ce măsură dispoziţiile art. 262 alin. 4 din Legea nr. 85/2014 se completează sau, dimpotrivă, derogă de la prevederile art. 75 alin. 1 şi 2 din acelaşi act normativ, a generat o problemă de practică neunitară în materie civilă, insolvenţa unei societăţi de asigurări.
Conform Art. 262 (4) Hotărârea de deschidere a procedurii falimentului are ca efect suspendarea de drept a tuturor acţiunilor judiciare sau extrajudiciare şi a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva societăţii de asigurare/reasigurare debitoare. Creanţele pretinse în aceste procese se înregistrează la dosarul de faliment al tribunalului şi se supun examinării şi înscrierii lor în tabelul creanţelor, potrivit prezentei legi. Efectele procedurii de faliment asupra unui proces civil în curs privind un bun sau un drept de care a fost deposedată societatea de asigurare/reasigurare sunt reglementate de legea statului membru în care procesul este în curs.
În practica judiciară s-a observat că odată cu deschiderea procedurii falimentului unei societăţi de asigurare, în cadrul Secţiei a VI-a Civile a Curţii de Apel Bucureşti s-a pus în discuţie relaţia dintre dispoziţiile art.262 alin. 4 şi cele ale art. 75 alin. 1-2 din Legea nr. 85/2014, conturându- se două opinii:
Într-o primă opinie, s-a considerat că dispoziţiile art. 262 alin. 4 au caracter derogatoriu de la cele ale art. 75 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 85/2014, aplicându-se cu prioritate, cu consecinţa suspendării judecăţii tuturor acţiunilor, inclusiv a căilor de atac formulate de debitoarea societate de asigurare, aflată în faliment.
Într-o altă opinie, s-a considerat că dispoziţiile art. 262 alin. 4 se completează cu cele ale art. 75 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 85/2014, astfel că sunt incidente cazurile de exceptare de la suspendarea judecăţii, reglementate de alin. 2 al art. 75, calea de atac formulată de debitoarea societate de asigurare, aflată în faliment, urmând a fi judecată.
Conform opiniei Institutului Național al Magistraturii suspendarea căilor de atac (apelurilor) indiferent dacă acestea au fost declarate de creditori sau de către societatea de asigurare aflată în faliment corespunde unei aplicări riguroase a art. 262 alin. 4 din Legea nr. 85/2014.
Dispoziţiile legale reglementează un caz de suspendare legală obligatorie ce intervine de drept încă de la data pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii insolvenţei şi are ca efect oprirea de îndată a cursului judecăţii, inclusiv a procesului deliberării, cu consecinţa împiedicării instanţei de a soluţiona cauza pe fond, iar, în lipsa unei norme de trimitere exprese, dispoziţiile art. 75 alin. 2 lit. a) teza I din Legea nr. 85/2014 nu sunt aplicabile în cazul falimentului societăţilor de asigurare/reasigurare, întrucât suspendarea de drept a acţiunilor judiciare îndreptate împotriva debitoarei, ca efect al deschiderii procedurii falimentului, are o reglementare derogatorie, care îşi are sediul materiei în art. 262 alin. (4) raportat la art. 242 din Legea nr. 85/2014.
Pe de altă parte, INM a observat că, au apărut elemente noi, în jurisprudența Curții Constiuționale a României și Înaltei Curți de Casație și Justiție, care ar putea duce la reconsiderarea soluției adoptate la aceste întălniri. Astfel, Curtea Constituțională, prin decizia nr. 18/2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 431 din 22 mai 2018, a reținut că:
“Cu privire la măsura privind suspendarea de drept a tuturor acţiunilor judiciare sau extrajudiciare şi a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva societăţii debitoare ca urmare a intrării sub incidenţa legii insolvenţei, Curtea, spre exemplu, cu privire la art. 36 din Legea nr. 85/2006 a cărui soluţie legislativă, în prezent, se regăseşte la art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, a arătat că această măsură se justifică prin natura specială a procedurii prevăzute de legislaţia în materia insolvenţei, procedură care impune crearea unui cadru unitar, colectiv, consensual şi egalitar în care creditorii unui debitor comun să îşi poată valorifica drepturile împotriva debitorului aflat în stare de insolvenţă.
În aceste condiţii, existenţa unor acţiuni paralele cu procedura concursuală prevăzută de lege ar produce incertitudine cu privire la masa credală, fapt ce ar face imposibilă evaluarea activului şi pasivului averii debitorului, în vederea distribuirii rezultatului lichidării.
Totodată, s-a reţinut că, având în vedere că textul de lege criticat se referă la acţiuni judiciare, extrajudiciare sau de executare silită, pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale, fiind evident că numai acele acţiuni care tind la realizarea creanţelor, adică la îndestularea creditorilor, sunt susceptibile de a fi suspendate, revine instanţei de judecată competenţa şi, în acelaşi timp, obligaţia de a analiza în ce măsură acţiunile aflate în curs de soluţionare pe rolul instanţei de judecată se circumscriu cerinţelor cuprinse în dispoziţiile criticate (a se vedea Decizia nr. 149 din 17 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 361 din 11 mai 2016, sau Decizia nr. 41 din 5 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 1 aprilie 2013).”
“În acest context, în virtutea rolului activ al judecătorului, revine instanţei de judecată competenţa şi, în acelaşi timp, obligaţia de a analiza în ce măsură acţiunile aflate în curs de soluţionare pe rolul său se circumscriu cerinţelor cuprinse în dispoziţiile criticate coroborate cu cadrul legislativ în materie.”
Aceeași motivare a fost dată și de Curtea Constituțională prin decizia nr. 690/2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 210 din 18 martie 2019. Aceste soluții ale Curții Constituționale par să fi produs un reviriment al jurisprudenței și la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție
Astfel, prin decizia nr. 1949/14.10.2020, ÎCCJ a reținut că: Dispoziţiile art. 75 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014 prevăd că „nu sunt supuse suspendării de drept prevăzute la alin. (1) căile de atac promovate de debitor împotriva acţiunilor unui/unor creditor/creditori începute înaintea deschiderii procedurii şi nici acţiunile civile din procesele penale îndreptate împotriva debitorului”.
Articolul 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 statuează că hotărârea de deschidere a procedurii falimentului are ca efect suspendarea de drept a tuturor acţiunilor judiciare sau extrajudiciare şi a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva societăţii de asigurare/reasigurare debitoare, iar creanţele pretinse în aceste procese se înregistrează la dosarul de faliment al tribunalului şi se supun examinării şi înscrierii lor în tabelul creanţelor, potrivit legii speciale.
Se reţine, deci, că obiectul acestei norme vizează stabilirea efectelor hotărârii de deschidere a procedurii falimentului unei societăţi de asigurare/reasigurare în ceea ce priveşte soarta juridică a acţiunilor judiciare, a celor extrajudiciare şi a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva societăţii de asigurare/reasigurare debitoare.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 262 alin. (4) se completează cu art. 75 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014.
Astfel, falimentul societăţilor de asigurare/reasigurare este reglementat într-un capitol distinct al legii, anume în Capitolului IV din Titlul II din actul normativ de referinţă.
În Secţiunea I din Capitolul IV al legii speciale se dispune, prin art. 242, că „prevederile cap. I, cu excepţia celor cuprinse în secţiunea a 6-a, se vor aplica în mod corespunzător procedurii falimentului societăţilor de asigurare/reasigurare, cu derogările prevăzute în acest capitol”.
Această normă, fiind plasată în Capitolul IV din Titlul II, trimiterea, din conţinutul ei, la dispoziţiile Capitolului I nu poate privi decât prevederile Capitolului I din acelaşi Titlu II al Legii.
Astfel, atâta timp cât art. 262 din lege, ca normă specială în materia falimentului societăților de asigurare/ reasigurare, nu conține nicio soluție legislativă pentru acțiunile și măsurile de executare silită după rămânerea definitivă a hotărârii de faliment, care să deroge de la dispozițiile art. 75, completarea art. 262 cu dispozițiile art. 75 este permisă de regulile de interpretare.De asemenea, în doctrina recentă s-a susținut că dispozițiile art. 262 din Legea nr. 85/2014 se completează cu prevederile art. 75 din Legea nr. 85/2014.
O altă problemă care se ridică este admisibilitatea sau nu a apelului incident al creditorului în cadrul căii de atac a debitorului în procedura insolvenței. Pe de altă parte, în ipoteza specifică a creanțelor de asigurări, de cele mai multe ori în practică există atât un apel al asigurătorului, cât şi a persoanei îndreptăţite şi este nefiresc a se analiza doar unul din apeluri, acela al debitorului, mai ales că, de multe ori, este vorba despre argumente antagonice. În astfel de situaţii, a judeca numai un singur apel, presupune o prejudecare a celuilalt, care este suspendat.
În concluzie, opinia INM este în sensul modificării art. 75 alin. 2 lit. a teza I din Legea nr. 85/2014, în sensul înlăturării excepției prevăzute de acest text legal.
