Un stat membru nu poate supune accesul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung la o măsură de securitate socială, de asistență socială sau de protecție socială condiției, care se aplică și resortisanților statului membru respectiv, de a fi avut reședința în acest stat membru de cel puțin zece ani, dintre care ultimii doi ani în mod continuu. De asemenea, i se interzice să sancționeze penal o declarație falsă referitoare la o asemenea condiție privind reședința ilegală.
Două resortisante ale unor țări terțe care sunt rezidente pe termen lung în Italia sunt acuzate de săvârșirea unei infracțiuni penale. Astfel, acestea ar fi semnat cereri în vederea obținerii „venitului de cetățenie”, o prestație socială prin care se urmărește asigurarea unui minim de subzistență. Acestea ar fi atestat în mod fals că îndeplineau condițiile de acordare a acestei prestații, inclusiv condiția privind reședința cu o durată de cel puțin zece ani în Italia, dintre care ultimii doi ani în mod continuu. Ele ar fi primit în mod nejustificat, în acest temei, o sumă totală de 3 414,40 euro și, respectiv, de 3 186,66 euro. Tribunalul din Napoli (Italia) solicită Curții de Justiție să stabilească dacă această condiție privind reședința este conformă cu Directiva privind resortisanții țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung.
Curtea consideră, mai întâi, că respectiva condiție privind reședința constituie o discriminare indirectă față de resortisanții țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung. Astfel, chiar dacă această condiție se aplică și resortisanților naționali, ea afectează în principal cetățenii străini, printre care figurează în special acești resortisanți ai țărilor terțe.
În continuare, Curtea examinează dacă această diferență de tratament poate fi justificată de diferența dintre legăturile resortisanților naționali și, respectiv, ale resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung cu statul membru în cauză. Curtea constată că directiva prevede o condiție privind reședința legală și neîntreruptă de cinci ani pe teritoriul unui stat membru pentru ca un resortisant al unei țări terțe să poată avea statutul de rezident pe termen lung. Legiuitorul Uniunii a considerat această perioadă ca fiind suficientă pentru a
avea dreptul la egalitate de tratament cu cel aplicat resortisanților statului membru respectiv, în special în ceea ce privește măsurile de securitate socială, de asistență socială și de protecție socială. Prin urmare, un stat membru nu poate să prelungească unilateral perioada de ședere impusă de directivă pentru ca un resortisant al unei țări terțe care este rezident pe termen lung să poată beneficia de un tratament egal cu cel aplicat resortisanților acestui stat membru în materie de acces la o asemenea măsură.
În sfârșit, Curtea arată că se interzice de asemenea statului membru în cauză să sancționeze penal o declarație falsă referitoare la o condiție privind reședința care încalcă dreptul Uniunii.
Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:
Articolul 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109/CE a Consiliului din 25 noiembrie 2003 privind statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung, citit în lumina articolului 34 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că se opune reglementării unui stat membru care subordonează accesul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung la o măsură de securitate socială, de asistență socială sau de protecție socială condiției, care se aplică și resortisanților acestui stat membru, să fi avut reședința în statul membru respectiv de cel puțin zece ani, dintre care ultimii doi ani în mod continuu, și care pedepsește cu o sancțiune penală orice declarație falsă referitoare la această condiție privind reședința.
