Antonia Monica Nica e succesoarea Arinei Moș în poziția de viceprimar de Oradea. Mentor în viață i-a fost chiar regretatul său tată, preotul greco-catolic Mircea Nica. Momentul în care, cu mulți ani în urmă, a realizat că-l poate pierde a făcut-o un om mai puternic.
Antonia Monica Nica are 38 de ani, a fost directorul Liceului Greco-Catolic ”Iuliu Maniu” din Oradea și a trăit experiențe cât pentru șapte vieți. Și-a dus corul pe care l-a fondat, Fiat Lux, până în semifinala “Românii au talent”. S-a spus atunci că a făcut un fel de revoluție în modul în care se interpretează muzică corală.
S-a întâlnit cu Papa Francisc, alături de mai mulți profesori, și au discutat despre educație, ecologie. A trăit momente de cotitură, dar clipa în care a realizat că își poate pierde tatăl a transformat-o din supraomul iluzoriu care credea că poate orice, în supraomul real, care poate oferi totul.
Suferința care generează motivații
“Tot ce au momentele de cotitură din viaţa mea în comun sunt emoţiile şi oamenii care mi-au marcat existenţa. Toate acestea la un loc sunt cele care au generat un val de schimbări în viaţa mea, în funcţie de intensitatea cu care au fost trăite şi acceptate. Emoţiile au generat suferinţă. Suferinţa a generat motivaţii. Motivaţia a generat performanţă. Performanţa a creat noi şi noi emoţii”, spune Antonia Nica.
Profesor de educaţie muzicală, Antonia Nica se autocaracteriza ca un „vânător de stări privilegiate”, stări create prin unirea acelor voci ce simt, trăiesc şi transmit la unison, prin complexe armonii, emoţii. Antonia Nica visa de mică să fondeze un cor, după ce a cântat în mai multe coruri și dorea să ofere ceea ce a primit, la rândul ei. “Iubesc ceea ce fac! Mă dedic în totalitate, mă consum, ard ca o flacără uneori. Însă asta nu mă sărăceşte, dimpotrivă: cred că a te dărui pe tine însuţi te îmbogăţeşte”, mărturisea Antonia Nica, dascălul care a lucrat peste 20 de ani în învățământ.
În 2015 a surprins pe toată lumea când a decis să-și ia un an de vacanță. A considerat ulterior că a fost “o decizie extrem de rodnică şi înţeleaptă”. Ce a făcut în perioada aceea? “Am făcut lucruri simple, care mi-au reamintit de simplitatea prin care priveam în copilărie viaţa. Mi-am înfiinţat şi o plantaţie de lavandă…” S-a dedicat plantației așa cum a făcut-o și la catedră.
Antonia Nica a vorbit cu emoție și cu eleganță atunci când a fost invitată să-și spună povestea vieții la “11even”. A recunoscut că are emoții, deși a trăit mai bine de jumătate din viață pe scenă, iar aceste trăiri i-au creat mereu probleme la examene când era copil.
“O copilă dificilă, dar deşteaptă…”
“Pot să generez în jurul meu emoţii şi, totuşi, sunt emotivă… Îmi amintesc chiar, pe când aveam vreo 13 ani şi susţineam câte un examen de pian la fiecare sfârşit de trimestru, oricât de bine pregătită eram, o dădeam în bară. Emoția îmi genera suferință… M-am născut întâmplător dintr-o frumoasă poveste de dragoste, pot spune că dintr-o iubire fără margini. Am fost o copilă dificilă, dar deşteaptă, neîngrădită în gândire şi în fapte. Am fost binecuvântată să am în jurul meu cei mai frumoşi şi preţioşi părinţi şi fraţi”.
Frații ei mai mici, Maria și Gabriel ,au fost tot timpul cei care au motivat-o “să fiu mai mult decât cred că pot fi”. Tatăl său i-a fost mentor, i-a insuflat dorinţa de cunoaştere. “A fost profesorul, dirijorul şi mentorul meu, ce mi-a aşternut cărarea pe care aveam să merg, şi antreprenorul ce avea să mă încurajeze cu o bursă exact la momentul potrivit”, spune noul viceprimar. Din dorința de cunoaștere, fiindcă spune că nu se regăsește în cuvântul ambiţie, a absolvit două facultăţi, două masterate, doctorat, cunoaște câteva limbi străine.
“Tata ne întreba dacă vrem să fim sfinţi”
În urmă cu 17 ani, pe 11 noiembrie, un moment de cotitură a venit ca un trăsnet în viața ei. Spune că a fost “izbită de vestea morţii ce stă la pândă şi nu s-a anunţat”. Peste ani a rememorat episodul ca și cum s-ar fi văzut din afara propriului corp. ”Stă dreaptă, nemişcată, desfigurată de veste. Incertitudinea ce plana asupra vieţii tatălui ei şi-a pus amprenta asupra viitoarei tinereţi. Nu mai este supraomul iluzoriu”. Ce s-a întâmplat?
“Într-o bună zi, tatălui meu – preotul dedicat şi modest – i s-a declanşat o stare de rău, ce ne-a dus la spital. Din toată acea aglomerare de stări neplăcute, îmi aduc aminte de ultima afirmaţie a tatălui meu către mama: «Acum începe calvarul…» Nu ştiam atunci ce înseamnă, şi nici nu voiam să aflu, dar am trecut momentul şi am aflat că viaţa este un dar nepreţuit. A fost un blestem? Sau o binecuvântare? Cred că diferă modul nostru de a privi. Este ceea ce alegem noi să fie! A supravieţuit, dar medicii nu aveau explicaţii. A rămas în comă aproape două luni. Abia în următoarele alte două luni au apărut primele semne ale unor reacţii, simţuri, emoţii. Cred că cea mai grea întrebare pe care am auzit-o de nenumărate ori în acel timp, pe care şi azi o mai aud, a fost: «Comunică?» O întrebare al cărei răspuns este atât de relativ.
Tata nu răspunde nici azi, după opt ani, atunci când i se pune o întrebare, dar se observă dorinţa de a comunica, emoţia şi interesul în a depăşi acea stare de «prizonier în propriul corp». Astăzi este acasă, cu noi, zâmbeşte, ne bucură cu felul lui nou de a fi. Nu vorbeşte, nu îşi mai aduce aminte de nimic cum ar trebui făcut, depinde în totalitate de noi. Dar este iubit şi îngrijit, în ciuda tuturor descurajărilor acestui sistem imperfect în care trăim, a unei lipse de respect faţă de fiinţa umană şi iubire de aproapele”, a povestit tânăra la “11even”.
Antoniei Nica spunea că nu a înțeles decât mai târziu dorința tatălui ei de a studia teologia prin pivnițe în timpul comunismului.
“Tata are o privire de sfânt… Mereu ne întreba dacă vrem să fim sfinţi, iar noi zâmbeam, spunându-i să nu mai glumească. Mi-e dor să port o discuţie cu el, ca pe vremuri, să fi avut mai mult timp să îmi povestească de ce a ales în vremea comunistă să studieze teologie prin diferite pivniţe, riscându-şi viaţa. Dar astăzi îl susţin pentru alegerea sa, chiar dacă nu am înţeles-o.”
Partajează acest conținut:
