În Monitorul Oficial PARTEA I, Nr. 227/14.III.2025 a fost publicată Decizia nr, Nr. 425 din 24 septembrie 2024 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 428 alin. (1) din Codul de procedură penală.
Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Marian Stoica în Dosarul nr. 4.393/2/2020 al Curții de Apel București — Secția a II-a penală și constată că dispozițiile art. 428 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă dispozițiile art. 428 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu următorul conținut: „(1) Contestația în anulare pentru motivele prevăzute la art. 426 lit. a) și c)-h) poate fi introdusă în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanței de apel.”
Autorul excepției susține că textele criticate contravinprevederilor constituționale cuprinse în art. 21 alin. (1)-(3) referitor la accesul liber la justiție. De asemenea, sunt invocate și prevederile art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că s-a mai pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor de lege criticate, dintr-o perspectivă identică, prin Decizia nr. 133 din 2 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 489 din 11 mai 2021, paragrafele 33 și 34, Decizia nr. 375 din 18 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 937 din 13 octombrie 2020, paragraful 21, și Decizia nr. 227 din 16 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 577 din 15 iulie 2019, paragraful 30.
Cu acele prilejuri, Curtea a reținut că exercitarea căii extraordinare de atac a contestației în anulare poate avea loc în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, fiind un
remediu procesual prin care se pot repara erori de neînlăturat pe alte căi procesuale. Observând că dispozițiile de lege criticate reprezintă o normă de procedură, Curtea a reținut că legiuitorul poate să reglementeze, în privința căilor de atac, termene, forma și conținutul, instanța la care se depun, competența și modul de judecare, soluțiile ce pot fi adoptate, astfel cum prevăd dispozițiile constituționale ale art. 126 alin. (2). Curtea a constatat, așadar, că stabilirea unor condiționări pentru introducerea acțiunilor în justiție nu constituie, în sine, o încălcare a accesului liber la justiție, acesta presupunând accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, fiind de competența exclusivă a legiuitorului să instituie regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, soluție ce rezultă din dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție (a se vedea, în acest sens, Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994).
Însă legiuitorul este ținut să o facă orientându-se după principiul est modus în rebus, respectiv legiuitorul trebuie să fie preocupat ca exigențele instituite să fie îndeajuns de rezonabile încât să nu pună sub semnul întrebării însăși existența dreptului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 39 din 29 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 217 din 12 martie 2004, Decizia nr. 40 din 29 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 229 din 16 martie 2004, Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014).
Având în vedere cele arătate, Curtea a constatat căaccesul, formularea și exercitarea căilor de atac, așadar, în cauza de față, a contestației în anulare, pentru motivele reglementate în art. 426 lit. a) și c)-h) din Codul de procedură penală, reprezintă un aspect al accesului liber la justiție, drept fundamental protejat de art. 21 din Constituție, în condițiile în care instituirea unei căi de atac drept modalitate de acces la justiție implică în mod necesar și asigurarea posibilității de a o utiliza pentru toți cei care au un drept, un interes legitim, capacitate și calitate procesuală.
Totodată, Curtea a constatat că formularea, în mod condiționat, a contestației în anulare — cale extraordinară de atac, de retractare —, prin respectarea unui termen de introducere a acesteia, are ca finalitate buna administrare a justiției, ocrotirea, pe de o parte, a garanțiilor procesuale ale părților, iar, pe de altă parte, a autorității de lucru judecat a hotărârilor definitive, a securității raporturilor juridice stabilite prin hotărâri definitive. Curtea a reținut că intenția legiuitorului a fost aceea de a nu permite retractarea, pe calea contestației în anulare, a unor hotărâri care sunt în puterea lucrului judecat decât în situațiile excepționale în care se remarcă erori de procedură în apel și doar în condițiile reglementate expres în art. 426-432 din Codul de procedură penală.
Așadar, Curtea a reținut că instituirea unui termen pentruformularea contestației în anulare este in abstracto o măsură rezonabilă pentru impunerea unei rigori și discipline procesuale, în vederea soluționării într-un termen rezonabil a procesului penal, și o garanție că această cale de atac nu va deveni o posibilitate a părților interesate de a înlătura oricând efectele pe care trebuie să le producă hotărârile judecătorești definitive (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 501 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 733 din 21 septembrie 2016, paragraful 25).
Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură considerentele deciziilor mai sus menționate își păstrează sădetermine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția și valabilitatea și în cauza de față.
Partajează acest conținut:
