Material realizat de Ionel Manole, avocat Baroul Bihor
Motto: ”Un om este mai important decât un text de lege.”
Prolog: Consider că avocatul (suspectului, inculpatului, părții civile, persoanei vătămate sau părții responsabile civilmente) care asistă la efectuarea actelor de urmărire penală are dreptul de a pune întrebări oricărei persoane audiate în timpul fazei de urmărire penală, indiferent de calitatea acesteia: parte, subiect procesual principal, martor sau expert.
Dar Codul de procedură penală tratează diferențiat chiar și avocații în faza de urmărire penală, lăsând un aspect fundamental al dreptului la apărare, în faza poate cea mai importantă a procesului penal, la aprecierea pur potestativă a oricărui agent de poliție.
a. Majoritatea absolută a procurorilor și polițiștilor permit avocaților care asistă la efectuarea actelor de urmărire penală să pună întrebări, uzual după epuizarea întrebărilor organului de urmărire penală. Contestat o perioadă, aspectul realizării acestui drept al avocatului a fost tranșat, de exemplu art. 110 C. pr. pen. precizând că în declarația suspectului sau inculpatului se consemnează întrebările adresate pe parcursul ascultării, menționându-se cine le-a formulat (implicit reiese că nu doar polițistul pune întrebări).
b. Însă întâlnim și în prezent organe anacronice de urmărire penală care interzic avocatului suspectului (sau inculpatului) să adreseze întrebări martorilor ori persoanelor vătămate, invocând faptul că în cadrul Titlului II. Capitolul VII (cu titlu marginal Avocatul. Asistența juridică și reprezentarea) nu este prevăzut un drept explicit de a adresa întrebări persoanelor audiate). Iar unii polițiști nu excelează în interpretarea de finețe a textelor legale ori studierea jurisprudenței.
c. Dincolo de drepturile avocatului prevăzute expres, avocatul exercită drepturile persoanei reprezentate. În acest punct intervine o omisiune discriminatorie a legiuitorului: în cuprinsul art. 83 C. pr. pen. („Drepturile inculpatului”, respectiv art. 78 C. pr. pen., („Drepturile suspectului”), legiuitorul nu a prevăzut expres că inculpatul ar avea dreptul de a adresa întrebări celorlalte părți, subiecților procesuali principali, martorilor şi experţilor.
Prin opoziție, art. 81 lit. g) C. pr. pen. (cu titlu marginal „Drepturile persoanei vătămate”) arată că, în cadrul procesului penal (incluzând faza de urmărire penală), persoana vătămată are dreptul de a adresa întrebări inculpatului, martorilor şi experţilor. (Identificăm și aici o altă omisiune, de mai mică anvergură: într-o interpretare habotnică am putea concluziona că avocatul persoanei vătămate nu are dreptul de a pune întrebări suspectului.)
În consecință, avocatul ales al persoanei vătămate, reprezentând-o, are dreptul de a adresa întrebări persoanelor audiate, drept recunoscut de legiuitor explicit și avocatului care reprezintă partea civilă (art. 85 C. pr. pen.), respectiv partea responsabilă civilmente (art. 87 C. pr. pen.).
d. Codul de procedură penală nu prevede expres acest drept al avocatului, dar tratează diferențiat părțile și subiecții procesuali principali, favorizând manifest avocatul care reprezintă persoana vătămată, partea civilă sau partea responsabilă civilmente, în detrimentul avocatului suspectului sau inculpatului (și implicit a dreptului la o apărare efectivă).
Să analizăm situația audierii unui martor de către organul de cercetare penală, cu participarea avocatului persoanei vătămate și a avocatului suspectului. De lege lata, într-o interpretare discreționară extremă a polițistului, acesta poate permite unui avocat să adreseze întrebări, dar celuilalt, nu!
Cu alte cuvinte, avocatul favorizat de organ are rol activ, iar celălalt rămâne figurant în orchestrația principiului aflării adevărului abandonat în mâinile unor interpreți dubitabili.
e. Mergând mai profund, constatăm că avocatul persoanei vătămate are încă un drept suplimentar comparativ cu avocatul suspectului, în condițiile în care drepturile acestuia din urmă se activează doar în momentul în care clientul său dobândește această calitate.
Este de notorietate faptul că organele de urmărire penală efectuează un segment important din urmărirea penală în etapa IN REM, anterior momentului procesual care defineşte calitatea de suspect şi conferă avocatului acestuia dreptul de a participa la urmărire împreună cu dreptul de a formula cereri, plângeri, a consulta dosarul, a efectua copii din dosar etc.
Astfel, avocatul persoanei vătămate are acces la dosar mult anterior avocatului suspectului (de la înregistrarea plângerii), poate adresa întrebări martorilor, asistă la declarația persoanei vătămate – clientul său – etc nestingherit de avocatul viitorului suspect, care nu este invitat la audieri.
Rezumativ spus, avocatul presupusei persoane vătămate își construiește comod probele în acuzare, călătorind o bună perioadă (etapa IN REM) în aceeași direcție cu organul de urmărire penală, titular al acuzării.
Iar în momentul în care etapa IN REM se termină – intervenind în dosar și avocatul suspectului, care solicită reaudierea persoanei vătămate și a martorilor în prezența sa, pentru a le adresa întrebări -, aceste activități sunt îngreunate de plecarea martorilor în străinătate, refuzul acestora de a se prezenta ori indolența organelor de urmărire penală în readministrarea probelor în condiții care să activeze complet și drepturile suspectului/inculpatului exercitate prin avocat.
Cazul deseori întâlnit în practică: imediat după punerea sub învinuire, procurorul îi conferă suspectului și calitatea ultimă de inculpat, după care întocmește imediat rechizitoriul, evitând readministrarea declarațiilor în prezența avocatului. Astfel, dreptul la o apărare efectivă a inculpatului este neantizat.
f. Opinia judecătorilor diferă de cea minoritară întâlnită accidental în rândurile organelor de urmărire.
Cităm exemplificativ dintr-o încheiere recentă (2021) a Tribunalului Bihor: ”Trebuie să se recunoască dreptul suspectului/inculpatului de a obține interogarea martorilor acuzării până la momentul emiterii rechizitoriului și trimiterii în judecată, în scopul evitării unor consecințe aproape imposibil de înlăturat pentru acuzat, în cazul în care, ulterior, pe parcursul judecății, s-ar ajunge la desființarea depozițiilor incriminatoare.” (Încheiere definitivă a Tribunalului Bihor, dosar nr. 14402/271/2020/a1, prin care s-au exclus din dosar declarațiile martorilor luate cu încălcarea dreptului la apărare al inculpatului).
Acest dezechilibru între drepturile avocatului persoanei vătămate (care uzual participă la procesul penal și în calitate de parte civilă) și cele alocate avocatului suspectului (ulterior inculpatului) conduce deseori la distorsionarea culpabilă sau chiar intenționată a stării de fapt.
Epilog | Remedii posibile:
1. Cu efecte punctuale:
Avocatul suspectului poate solicita recuzarea organului de urmărire penală care efectuează urmărirea față de existența cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 64 alin. 1 lit. f din Codul de procedură penală, existând suspiciunea rezonabilă că imparțialitatea îi este afectată.
2. Cu efecte globale:
# Devine imperativă propunerea legislativă pentru modificarea art. 92 din Codul de procedură penală prin introducerea dreptului expres al avocatului suspectului sau inculpatului de a adresa întrebări în cadrul procesului penal (implicit în faza de urmărire penală) oricărei persoane audiate, indiferent de calitatea acesteia: suspect, inculpat, persoană vătămată, parte civilă, parte responsabilă civilmente, martor sau expert.
# Solicitând printr-o excepție intervenția Curții Constituționale a României în faza de cameră preliminară a dosarului în care organul de urmărire penală a interzis avocatului suspectului (sau inculpatului) să adreseze întrebări persoanelor audiate, declarațiile respective fiind supuse sancțiunii excluderii ca efect al constatării nulității relative.
CITIȚI de același autor, din seria Tehnici (secrete) de anchetă – Ce să (nu) faci | Ce să faci când îți bate lupul la ușă? | Cum ar fi dacă toți procedează ca tine? | Cum să eviți ”dilema prizonierului”
Partajează acest conținut:
