De-a râsul-plânsul sau întâmplările lui Habarnam

Două societăți dispută o creanță. Litigiul e pe rolul unei judecătorii care este situată în zona crepusculară, fapt despre care ne-am dat seama din modul de derulare a evenimentelor.

După înregistrarea acțiunii în pretenții, ca să fim siguri că vom avea ceva de recuperat, am depus pentru reclamantă și o cerere pentru aplicarea sechestrului asigurător pe bunurile pârâtei. După înregistrarea cererii de sechestru aștepăm să aflăm numărul de dosar ca să putem depune cauțiunea.

Dar degeaba… Și surpriza vine! La nici 4 zile de la înregistrarea cererii aflăm de pe portal soluția pronunțată în sensul respingerii cererii pentru nedepunerea cauțiunii.

Oul-kinder a fost stricat, iar jucăria a fost pierdută la ambalare, dar noi mai rotim o dată moara cu noroc și mai înregistrăm o dată cererea. De data asta însă ne propunem să fim mai vigilenți. Dar ne-am „focusat” degeaba, pentru că sună telefonul la birou.

Apelul este de la registratura judecătoriei cu pricina și, fără nicio introducere sau alte tandrețuri politicoase, suntem luați la rost. A se citi și întelege ad literam. Certați, ce mai…

„Ce vreți  cu cererea asta?!”, suntem întrebați pe un ton revoltat. „Nu știți că cererea a fost deja soluționată prin respingere!?” – vine continuarea mustrării.

Precizăm umili interlocutorului nostru că este vorba de o nouă cerere și că știm și soluția anterioară. Și dacă tot suntem la taclale, încercăm să profităm de ocazie și rugăm să înregistreze totuși cererea și să ne comunice numărul de dosar. Mare naivitate din partea noastră, deoarece suntem refuzați categoric.

A doua zi am zis să ne încercăm din nou norocul și sunăm noi de data asta. Însă așteptările noastre s-au dovedit a fi foarte deplasate: marcăm o nouă mustrare, la modul: „nu vi s-a spus ieri că cererea a fost respinsă și nu se înregistrează noua cerere!?”

Repetitio est mater studiorum, așa că revenim puțin mai târziu.

De această dată mustrarea este mai puțin vehementă și primim un hint: nu se „deschide” un nou dosar, ci va fi un dosar corelat acțiunii principale. Simțindu-ne pe calea cea bună, cu aceeași naivitate copilărească solicităm să ni se comunice numărul acelui dosar, oricare ar fi el. Răspunsul, demn de vremurile demult apuse (precum credeam noi, în mod evident fals) este unul scurt și ferm: NU.

Dar să vezi minune… A treia zi apare, totuși, pe portal cererea înregistrată… atașată dosarului de fond.

Nihil sine Deo, Doamne ajută!

Justitia vivat!