Data de la care se calculează durata arestării dispuse în calea de atac a contestației, dacă în prima instanță s-a dispus arestul la domiciliu

Titlul problemei de drept: Arestare preventivă. Calculul duratei; data de la care se calculează durata arestării preventive dispuse în calea de atac a contestației, în situația în care în primă instanță s-a respins propunerea procurorului și s-a dispus luarea măsurii arestului la domiciliu; dacă 30 de zile se calculează de la data luării măsurii arestului la domiciliu, sau de la data pronunțării asupra contestației (PÎCCJ – DIICOT)

Autorul întrebării nu a indicat practică judiciară, arătând doar, cu caracter general, că „Unele instanțe au apreciat că în mod greşit s-a stabilit drept termen al curgerii celor 30 de zile momentul rămânerii definitive a încheierii, motivând în sensul că în acest fel, prin nesocotirea deciziei CCR nr. 740/2015, durata privării de libertate prin arest la domiciliu şi arest preventiv, depăşeşte limitele stabilite de către procuror prin actul de învestire, respectiv prin referatul cu propunere de luare a măsurii arestului preventiv. Aceste instanţe au considerat că soluţia legală ar fi fost că măsura arestării preventive dispuse în faza contestaţiei ar fi trebuit dispusă doar pentru numărul de zile rămas după scăderea din durata celor 30 de zile a duratei arestului la domiciliu dispus iniţial”.

Autorul întrebării consideră greșită această opinie „întrucât potrivit deciziei CCR nr. 740/2015 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a dispoziţiilor art. 222 alin. (10) din Codul de procedură penală, nu este permisă cumularea duratei celor două măsuri preventive privative de libertate de aşa natură încât să se depășească limita maximă de 180 de zile în faza de urmărire penală întrucât în acest fel s-ar înfrânge exigențele normei constituţionale prevăzute la art. 23 alin. (5). Aşadar decizia citată are în vedere durata maximă, de 180 de zile, pentru care se pot dispune măsuri preventive privative de libertate în faza de urmărire penală şi nu durata maximă, de 30 de zile pentru care poate fi solicitată o astfel de măsură iniţial”.

În opinia noastră, prima soluție este cea corectă.

La stabilirea duratei arestării preventive dispuse în calea de atac a contestației se va ține seama de perioada în care inculpatul a fost supus arestului la domiciliu; prima zi a arestului la domiciliu este data de la care se va calcula durata arestării preventive dispuse în contestație.

Argumentul în sensul că echivalarea celor două măsuri ar opera numai pentru calculul duratei maxime a arestării în cursul urmăririi penale (numai la calculul celor 180 de zile) este greșit. Regimul celor două măsuri privative de libertate trebuie să fie același în toate privințele, ele fiind echivalente.

Curtea Constituțională a arătat, în decizia invocată, că „măsura arestului la domiciliu este similară arestării preventive, atât sub aspectul includerii lor în categoria măsurilor preventive, cât și sub aspectul naturii lor privative de libertate, al identității cauzelor și condițiilor în care cele două măsuri pot fi dispuse și al modului similar de dispunere și prelungire a lor. Curtea reține, totodată, lipsa importanței locului și a condițiilor în care cele două măsuri preventive sunt executate, din perspectiva posibilității asimilării acestora” (paragr. 26).

Curtea ajunge la această concluzie în baza următoarelor argumente:

„În ceea ce privește similitudinea celor două măsuri preventive analizate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin jurisprudența sa, a stabilit că măsura arestului la domiciliu reprezintă o măsură privativă de libertate, în accepțiunea art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În acest sens sunt: Hotărârea din 2 august 2001, pronunțată în Cauza Mancini împotriva Italiei, paragraful 17; Hotărârea din 28 noiembrie 2002, pronunțată în Cauza Lavents împotriva Letoniei, paragraful 63, Hotărârea din 8 iulie 2004, pronunțată în Cauza Vachev împotriva Bulgariei, paragraful 64; Hotărârea din 30 martie 2006, pronunțată în Cauza Pekov împotriva Bulgariei, paragraful 73; Hotărârea din 7 noiembrie 2013, pronunțată în Cauza Ermakov împotriva Rusiei, paragraful 238. Curtea reține că, prin Hotărârea din 6 noiembrie 1980, pronunțată în Cauza Guzzardi împotriva Italiei (paragrafele 93 și 95), instanța de la Strasbourg a statuat că privarea de libertate poate îmbrăca diverse forme, nu întotdeauna asemănătoare cu închisoarea, acestea fiind necesar a fi evaluate nu din perspectiva formei, ci a conținutului, cum ar fi obligația de a sta într-un spațiu limitat, izolarea de societate și de familie, încetarea îndeplinirii îndatoririlor oficiale, imposibilitatea contactului liber cu diferite categorii de persoane. De asemenea, prin Hotărârea din 28 noiembrie 2002, pronunțată în Cauza Lavents împotriva Letoniei, paragraful 64, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a contestat argumentul Guvernului conform căruia, pe durata arestului la domiciliu al reclamantului și a spitalizării sale, condițiile create erau mai bune decât cele din închisoare. Totuși, instanța europeană a reamintit că art. 5 din Convenție nu reglementează condițiile privării de libertate. De fapt, noțiunile de „grad” și „intensitate”, ce figurează în jurisprudența organelor Convenției ca fiind criterii de aplicabilitate pentru art. 5 din Convenție, vizează exclusiv nivelul restricțiilor legate de libertatea de deplasare, și nu diferența de confort sau regim intern în diferitele locații privative de libertate. Nu în ultimul rând, Curtea constată că, potrivit Recomandării nr. R (80) 11 a Comitetului de miniștri către statele membre privind detenția provizorie, adoptată de către Comitetul de miniștri al Consiliului Europei în data de 27 iunie 1980, în lumina Convenției, statele membre trebuie să se asigure că legislația și practica lor în cazuri care implică detențiunea în așteptarea procesului se călăuzesc după anumite principii, printre care și cel statuat la art. II pct. 13 potrivit căruia „durata detenției provizorii nu trebuie să depășească limitele care rezultă din obiectivele fixate de principiul 3, și detenția provizorie trebuie să înceteze în cazul în care durata sa ar fi disproporționată în raport cu pedeapsa susceptibilă a fi impusă în cazul condamnării”, având în vedere că, în preambulul recomandării, se afirmă că „din motive umanitare și sociale este de dorit reducerea aplicării detenției provizorii la minimul compatibil cu interesele justiției” (paragr. 22-25).

Prin urmare, regimul celor două măsuri trebuind unificat, conchidem că durata arestului la domiciliu deja executat va trebui avută în vedere la stabilirea duratei pentru care se dispune arestarea preventivă. În concret, durata pentru care, în ipoteza discutată, se poate lua măsura arestării preventive este cea care rezultă prin scăderea din 30 a numărului de zile executate în arest la domiciliu la data pronunțării în contestație. Procedându-se în sens contrar s-ar ajunge, practic, la o privare de libertate mai mare de 30 de zile, fără a fi existat vreo dispoziție de prelungire a ei la expirarea celor 30 de zile pentru care măsura se poate lua în cursul urmăririi penale.

În unanimitate, a fost agreată opinia INM.

Participanții la întâlnire au stabilit că se impune ca problema să fie pusă în discuție și cu ocazia întâlnirii comune cu președinții secțiilor penale ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel.

Această problemă de drept a fost discutată cu ocazia întâlnirii procurorilor șefi de secție din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism şi al parchetelor de pe lângă curţile de apel – București, 9-10 martie 2020.