Într-un nou episod al dezvăluirilor de pe blogul său, avocatul Florentin Țuca povestește ce argumente au fost invocate în ședința de judecată în care a fost decisă prelungirea arestului la domiciliu în cazul lui Robert Roșu, în decembrie 2015. În ciuda faptului că în favoarea avocatului Roșu au fost invocate patru hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, Ministerul Public ”este de altă părere”, scrie Florentin Țuca: ”Niciun cuvânt despre „periculozitatea socială” a lui Roșu, despre potențialele „riscuri” ale cercetării lui în stare de libertate ori despre necesitatea derogării de la caracterul excepțional al acestei măsuri de îngrădire a unui drept fundamental, garantat de Constituție.”
Redăm o parte din postarea avocatului Florentin Țuca:
”Era 30 decembrie 2015 și noi ne înghesuiam să prindem un loc în fața judecătorului de drepturi și libertăți care, taman în acea zi, urma să decidă încetarea arestului la domiciliu la expirarea celor 30 de zile sau, dimpotrivă, prelungirea lui. Pe baza unor probe și argumente care, în principiu, trebuiau să clarifice „periculozitatea socială” a lui Robert și „riscurile” cercetării lui ulterioare în stare de libertate.
În sala de judecată, aceleași chipuri văzute și voci auzite cu trei săptămâni mai devreme, în noaptea cererii de arest preventiv. Atmosfera era însă, recunosc, mai puțin tensionată, iar așteptările inculpaților și avocaților lor erau de „normalizare” a audierilor, de așezare a apelor, de lăsare în urmă – la propriu și la figurat – a nebuniei acelei nopți de coșmar. Speram și eu că aceste audieri se vor amplasa de data asta într-o matcă firească și se vor limita la analiza condițiilor procedurale de finalizare sau, respectiv, de prelungire a arestului la domiciliu, fără divagații aberante (ca în acea noapte) pe tema pretinsei vinovății a inculpaților sau, și mai grav, pe terenul dreptului civil sau succesoral. Am rememorat fragmente ale acelei ședințe de judecată și am revăzut recent copia hotărârii pronunțate în acea zi, iar impresiile recuperate cu ocazia acestui exercițiu mi-au reconfirmat, din păcate, deșertăciunea acelor speranțe.
Asta întrucât, în susținerea cererii de prelungire a arestului la domiciliu, reprezentanta acuzării s-a îndepărtat vizibil de la normele procedurale relevante – consemnările din cuprinsul hotărârii stau probă în acest sens- și a început să povestească întreaga istorie a cazului, de la Ana la Caiafa: despre pretinsa lipsă a calității de moștenitor a auto-proclamatului „prinț”, despre presupusa „activitate infracțională” a lui Robert Mihăiță care „a organizat întâlnirile cu unii inculpați chiar la sediul firmei de avocatură” („așa cum confirmă martora N.P.”), despre „documente din Arhiva Națională referitoare la terenul de la Băneasa”, despre abominabila îndrăzneală a inculpatului Roșu de „a analiza natura juridică a terenului” într-o discuție cu martora D.C. și despre alte asemenea inofensive expresii ale profesiei de avocat care, în ochii doamnei inchizitor, căpătau dimensiunile unor diabolice malversațiuni din scenariul La piovra rumena.
Peste toate aceste „argumente”, trona însă teza care ne-a lăsat mască pe toți și care fusese vehiculată, de altfel, și-n acea noapte furtunoasă din 10 spre 11 decembrie: este adevărat că inculpatul Roșu invocă în apărarea sa „patru hotărâri judecătorești definitive și irevocabile” (cred că erau mai multe, dar nu contează), însă Ministerul Public „este de altă părere” (sic!). Prin urmare, probe care se bucurau de prezumția absolută de adevăr dată de autoritatea de lucru judecat puteau fi – în funcție de impresiile acuzării – relativizate bine mersi. Carevasăzică, altfel spus, este adevărat că 2+2=4, dar eu am o altă opinie, iar opinia asta, pentru că-i a mea, a mea, a DNA, mă-nțelegi?, trebuie că-i beton armat, autoritate de lucru opinat.
În concluzie, având în vedere toate aceste „argumente”, precum și „complexitatea cauzei și timpul relativ scurt de la măsura arestării care nu a permis finalizarea dosarului de urmărire penală” (sic!), DNA a solicitat prelungirea arestului la domiciliu cu încă 30 de zile. Niciun cuvânt despre „periculozitatea socială” a lui Roșu, despre potențialele „riscuri” ale cercetării lui în stare de libertate (cu excepția unor vagi trimiteri la nevoia conservării de probe), ori despre necesitatea derogării de la caracterul excepțional al acestei măsuri de îngrădire a unui drept fundamental, garantat de Constituție.
Și eu, și Bogdan Micu ne-am opus acestei solicitări invocând, în principal, neîndeplinirea condițiilor de prelungire a stării de arest și, în subsidiar, răspuns cu răspuns la toate acuzațiile de fond aduse lui Robert care, dincolo de irelevanța lor în context, erau vădit neîntemeiate: Rezoluția ONU din 18 decembrie 1990 care trasează o clară demarcație între activitatea avocatului și aceea a clientului pe care el îl asistă sau îl reprezintă; autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești care atestau drepturile clienților asistați de Roșu; lipsa oricăror indicii referitoare la individualizarea pretinselor infracțiuni și lipsa oricăror referințe la latura materială și subiectivă a ilegalităților imputate etc. etc.
Mai avocat decât noi a fost Robert însuși care – îmi amintesc perfect, iar consemnările din cuprinsul hotărârii pronunțate atunci îmi confirmă amintirile – după ce a dezvoltat o linie de argumentație similară, și-a încheiat pledoaria cu o întrebare retorică și cu amara premoniție de care mi-a amintit reacția Smarandei. Doamna Președinte, așa cum rezultă din întreaga pledoarie a acuzării, se pare că eu mă fac vinovat că am susținut – chipurile eronat – drepturi care nu se aflau în patrimoniul clientului meu și că opiniile mele pe subiect erau „nefondate” sau „greșite”, iar pentru asta eu „merit” să fiu arestat. Dacă această logică ar fi corectă și dacă greșelile de apreciere ale avocatului – fie ele nedovedite – trebuie sancționate cu trimiterea la zdup, nu cumva și reprezentanta Ministerului Public ar trebui arestată de vreme ce i-ați respins ca neîntemeiată cererea întemnițării preventive a subsemnatului în 11 decembrie? Deci, dacă raționamentul său de azi ar fi corect, nu s-ar întoarce el ca un bumerang sancționator al propriei „greșeli” de apreciere de atunci? Indiferent ce răspuns ați oferi acestor întrebări, Onorată Instanță – pauză de câteva secunde, liniște deplină, voce tremurândă – nu mă veți scăpa de sentimentul că oamenii aceștia vor să-mi fure viața.
Argumentele noastre tehnice și retorica pasională a lui Robert au contat fix cât niște cepe degerate în gerul lui 30 decembrie. Arestul la domiciliu a fost prelungit pentru încă 30 de zile; DNA triumfase. La ieșirea din sediul Curții de Apel, se auzeau deja bubuituri de artificii.”
Postarea integrală, aici.
Partajează acest conținut:
