Cuantumul indemnizației de doctorat în cazul contractelor cu timp parțial

Titlul problemei de drept: Cuantumul indemnizației de doctorat în cazul contractelor cu timp parțial

Materie: civil
Subcategoria: litigii de muncă
Acte normative incidente: art. 106 alin. (2) C. muncii; art. 6 și art. 14 alin. (1) din Legea nr. 153/2017

În esenţă, problema litigioasă o constituie împrejurarea dacă în cazul contractului cu timp parțial indemnizaţia lunară pentru titlul ştiinţific de doctor se acordă integral, în cuantum de 50% din nivelul salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată ca și în cazul contractelor cu timp integral ori se acordă pro rata temporis, în baza art.106 alin.2 din Codul muncii.

Opinia formatorilor INM:

Dispozițiile art. 106 alin (2) C. muncii sunt aplicabile. Regula de interpretare ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus ar fi aplicabilă în condițiile în care nu ar fi reglementată regula generală privind plata potrivit principiului pro rata temporis a drepturilor salariale în cazul contractelor cu timp parțial.

Dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, privind indemnizația lunară pentru titlul științific de doctor trebuie mai întâi interpretate sistematic.

Astfel, dispozițiile art. 6 din același act normativ prevăd că la baza sistemului de salarizare a personalului plătit din fonduri publice stau, printre altele:

”b) principiul nediscriminării, în sensul eliminării oricăror forme de discriminare şi instituirii unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeaşi activitate şi are aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie;

c) principiul egalităţii, prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală;

d) principiul importanţei sociale a muncii, în sensul că salarizarea personalului din sectorul bugetar se realizează în raport cu responsabilitatea, complexitatea, riscurile activităţii şi nivelul studiilor;

e) principiul stimulării personalului din sectorul bugetar, în contextul recunoaşterii şi recompensării performanţelor profesionale obţinute, pe baza criteriilor stabilite potrivit legii şi regulamentelor proprii”.

Totodată, se observă că Legea-cadru nr. 153/2017 reglementează, ca regulă, drepturi salariale prin raportare la norme întregi, iar în situațiile în care legiuitorul a apreciat că este cazul, a făcut referire expresă la contractele individuale de muncă cu timp parțial sau persoane angajate cu timp parțial, ca situații de particulare sau de excepție (art. 21 alin. 6, art. 3 alin. 5 din Capitolul II al Anexei nr. II ș.a.).

Prin urmare, situația premisă/ipoteza art. 14 este aceea a contractului de muncă sau raportului de serviciu cu normă întreagă.

În aceeași perspectivă de interpretare, cu privire la natura juridică a acestor drepturi bănești, observăm că, deși textul utilizează expresiile “indemnizație lunară” și “cuantum salarial al acestei indemnizații”, totuși art. 14 face parte din Secțiunea a 2-a “Alte drepturi salariale” din cadrul Capitolului II “Salarizarea”.

În același timp, pentru o interpretare logică și teleologică, trebuie avut în vedere faptul că art. 14 alin. (1) condiționează în mod expres acordarea indemnizației de doctor de desfășurarea activității “în domeniul pentru care deține titlul”. Prin urmare, este avut în vedere aportul calitativ pentru activitatea desfășurată ca urmare a pregătirii superioare a salariatului sau funcționarului public, acesta fiind un element determinant. În mod evident acest aport calitativ nu poate fi considerat același indiferent de timpul efectiv lucrat (criteriul cantitativ).

Astfel, într-adevăr, un angajat cu studii superioare plătit din fonduri publice pentru o normă întreagă s-ar putea considera discriminat negativ față de un coleg care ar primi aceeași indemnizație pentru un program de lucru parțial, spre exemplu de o oră pe zi (caz în care, tot în considerarea dispozițiilor Legii nr. 153/2017, această indemnizație ar fi adeseori mai mare decât salariul de bază aferent timpului efectiv lucrat).

În acest context, dispozițiile alin. (2) al art. 14, care se referă la faptul că „în situația cumulului de funcții, indemnizația prevăzută la alin. (1) se acordă, la cerere, numai de către angajatorul unde beneficiarul are funcția de bază declarată” nu sunt de natură să nege caracterul de drept salarial al indemnizației, ci exprimă doar o opțiune de politică legislativă cu privire la limitele acordării indemnizației din fonduri publice.

Nu în ultimul rând, argumentele desprinse din jurisprudența CJUE, anvizajate în susținerea primei opinii de către Curtea de Apel Iași sunt apreciate ca valide.

Opinii exprimate de participanții la întâlnire:

Participanții au agreat în unanimitate opinia formatorilor INM.

Această problemă de drept a fost discutată cu ocazia întâlnirii președinților secțiilor pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale ale curților de apel, defășurată în perioada 18-19 aprilie 2019, la Cluj-Napoca.