Competența soluționării cererilor de delegare temporară în favoarea unui terț a exercitării autorității părintești

Titlul problemei de drept: Competenţa materială de soluţionare în primă instanţă a cererilor având ca obiect delegarea temporară a exercitării autorităţii părinteşti în favoarea unui terţ/persoană din familia extinsă.

• Materia: civil
• Subcategoria: familie și minori
• Obiect ECRIS: delegarea temporară a exercitării autorității părintești
• Acte normative incidente: art. 107 alin. (1) C. civ., art. 59, art. 60, art. 104, art. 105, art. 133 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, art. 94 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.
• Cuvinte cheie: competență materială, delegare temporară autoritate părintească.

Opinia Institutului Național al Magistraturii:

Potrivit art. 94 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., judecătoriile judecă în primă instanță cererile date de Codul civil în competența instanței de tutelă și de familie, în afară de cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel.

Art. 107 alin. (1) C. civ., având denumirea marginală “instanța de tutelă”, prevede că procedurile prevăzute de prezentul cod privind ocrotirea persoanei fizice sunt de competența instanței de tutelă și de familie stabilite potrivit legii, denumită în continuare instanța de tutelă.

În conformitate cu art. 104 alin. (1) – (4) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, părintele care exercită singur autoritatea părintească sau la care locuiește copilul, care urmează să plece la muncă în străinătate, are obligația de a notifica această intenție serviciului public de asistență socială de la domiciliu, cu minimum 40 de zile înainte de a părăsi țara; notificarea va conține, în mod obligatoriu, desemnarea persoanei care se ocupă de întreținerea copilului pe perioada absenței părinților sau tutorelui, după caz; confirmarea persoanei în întreținerea căreia va rămâne copilul se efectuează de către instanța de tutelă, în conformitate cu prevederile prezentei legi; dispozițiile prezentului articol sunt aplicabile și tutorelui, precum și în cazul în care ambii părinți urmează să plece la muncă într-un alt stat.

Art. 105 alin. (1)-(9) din același act normativ prevede că persoana desemnată conform art. 104 alin. (2) trebuie să facă parte din familia extinsă, să aibă minimum 18 ani și să îndeplinească condițiile materiale și garanțiile morale necesare creșterii și îngrijirii unui copil; serviciile publice de asistență socială organizate la nivelul municipiilor, orașelor, comunelor asigură persoanelor desemnate consiliere și informare cu privire la răspunderea pentru creșterea și asigurarea dezvoltării copilului pe o perioadă de 6 luni; instanța va dispune delegarea temporară a autorității părintești cu privire la persoana copilului, pe durata lipsei părinților, dar nu mai mult de un an, către persoana desemnată potrivit art. 104 alin. (3); acordul persoanei căreia urmează să-i fie delegată autoritatea părintească se exprimă de către aceasta personal, în fața instanței; la cerere se atașează acte din care să rezulte îndeplinirea condițiilor prevăzute la alin. (1); cererea se soluționează în procedură necontencioasă, potrivit Codului de procedură civilă; soluționarea cererii de delegare a drepturilor și îndatoririlor părintești se face în termen de 3 zile de la depunerea acesteia; hotărârea va cuprinde menționarea expresă a drepturilor și îndatoririlor care se deleagă și perioada pentru care are loc delegarea; pentru situația prevăzută la alin. (2), după ce instanța hotărăște delegarea drepturilor părintești, persoana în sarcina căreia cad îngrijirea și creșterea copilului trebuie să urmeze, obligatoriu, un program de consiliere, pentru a preveni situații de conflict, neadaptare sau neglijență în relația cu minorul; instanța de judecată va comunica o copie a hotărârii de delegare primarului de la domiciliul părinților sau tutorelui, precum și primarului de la domiciliul persoanei căreia i se acordă delegarea autorității părintești.

Art. 133 alin. (1) – (2) din legea specială, referindu-se la regulile speciale de procedură, prevede că pricinile prevăzute de prezenta lege privind stabilirea măsurilor de protecție specială sunt de competența tribunalului de la domiciliul copilului; dacă domiciliul copilului nu este cunoscut, competența revine tribunalului în a cărui circumscripție teritorială a fost găsit copilul.

În conformitate cu art. 60 din lege, de măsurile de protecție specială, instituite de prezenta lege, beneficiază:

1. copilul ai cărui părinți sunt decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție, declarați judecătorește morți sau dispăruți, când nu a putut fi instituită tutela;
2. copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinților din motive neimputabile acestora;
3. copilul abuzat sau neglijat;
4. copilul găsit sau copilul părăsit în unități sanitare;
5. copilul care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și care nu răspunde penal.

Prin Decizia nr. 28/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 128 din 09 februarie 2018, s-a statuat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 107 din Codul civil și ale art. 133 alin. (1) coroborate cu art. 70 alin. (3) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările și completările ulterioare, competența de soluționare în primă instanță a cererilor având ca obiect înlocuirea plasamentului în regim de urgență cu tutela revine tribunalului.

În considerentele deciziei menționate anterior, instanța supremă a reținut următoarele:

„Din prevederile art. 94 pct. (1) lit. a) C. proc. civ., rezultă că instanța de tutelă de drept comun este judecătoria, în afară de cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel.

Unul dintre aceste cazuri de excepție este reglementat de legea specială privind protecția și promovarea drepturilor copilului. Astfel, potrivit art. 133 din Legea nr. 272/2004, cauzele prevăzute de această lege privind stabilirea măsurilor de protecție specială sunt de competența tribunalului de la domiciliul copilului. Dacă domiciliul copilului nu este cunoscut, competența revine tribunalului în a cărui circumscripție teritorială a fost găsit copilul.

Așadar, în cauzele prevăzute de Legea nr. 272/2004 privind stabilirea măsurilor de protecție specială, tribunalele ori tribunalele specializate pentru minori și familie îndeplinesc rolul de instanță de tutelă.

Cu privire la domeniul de aplicare a dispozițiilor art. 133 [fost art. 124 alin. (1)] din Legea nr. 272/2004 se reține cu titlu prealabil că, prin Decizia nr. III din 15 ianuarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 732 din 30 octombrie 2007, pronunțată în recurs în interesul legii, s-a statuat că revine judecătoriei competența de soluționare, în primă instanță a cererilor privind măsura de protecție alternativă a tutelei copilului.

În considerentele deciziei anterior menționate s-a reținut că “numai pentru cauzele care se regăsesc în cuprinsul normelor de reglementare din Legea nr. 272/2004 s-a prevăzut competența de soluționare a tribunalului”, respectiv “numai acele cauze care privesc măsurile de protecție specială a copilului strict determinate în cuprinsul art. 55” (actual art. 59) – plasamentul, plasamentul în regim de urgență și supravegherea specializată.”

Raționamentul expus anterior în considerentele citate își găsește pe deplin aplicabilitate în dezlegarea chestiunii de jurisprudență neunitară ce constituie obiectul analizei de față.

Astfel, se constată că delegarea temporară a autorității părintești cu privire la persoana copilului, pe durata lipsei părinților, dar nu mai mult de un an, către persoana desemnată potrivit art. 104 alin. (3) din lege nu se numără printre măsurile de protecție specială a copilului enumerate de art. 59 din lege, respectiv plasamentul, plasamentul în regim de urgență și supravegherea specializată. Or, art. 133 din lege cuprinde o normă derogatorie de la instanța de tutelă de drept comun (judecătoria) exclusiv în ceea ce privește “cauzele prevăzute de prezenta lege privind stabilirea măsurilor de protecție specială”, instituind competența tribunalului de la domiciliul copilului sau a tribunalului în a cărui circumscripție teritorială a fost găsit copilul, pentru ipoteza în care domiciliul copilului este necunoscut.

Ca atare, nu toate acțiunile reglementate de Legea nr. 272/2004 sunt de competența materială de primă instanță a tribunalului, ci exclusiv acelea care privesc stabilirea plasamentului, a plasamentului în regim de urgență, a supravegherii specializate, acestea constituind măsurile de protecție specială reglementate de acest act normativ. În alți termeni, tribunalul nu este instanță de tutelă pentru toate cauzele reglementate de Legea nr. 272/2004, ci exclusiv pentru cauzele privind măsurile de protecție specială. Fiind vorba de o excepție, interpretarea se impune a fi strictă, prudentă, în aplicarea principiului exceptio est strictissimae interpretationes.

Nu se poate susține că delegarea temporară a autorității părintești ar constitui o măsură de protecție specială, câtă vreme este neîndoielnic caracterul limitativ al enumerării cuprinse la art. 59 din lege. De altfel, analiza structurii Legii 272/2004 confirmă teza anterior expusă, măsura analizată fiind reglementată în Secțiunea a 4-a, intitulată „Protecția copilului cu părinți plecați la muncă în străinătate” din Capitolul VI cu denumirea marginală “Protecția copilului împotriva abuzului, neglijării, exploatării și a oreciărei forme de violență”, în timp ce măsurile de protecție special sunt reglementate în Capitolul III, sub denumirea “Protecția specială a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi”.

Este adevărat că interpretarea literală a art. 94 pct. (1) lit. a) C. proc. civ., care instituind competența de drept comun a judecătoriei ca instanță de tutelă, se referă exclusiv la cererile date de Codul civil în competența instanței de tutelă și de familie, ar părea să limiteze competența judecătoriei exclusiv în perimetrul cauzelor reglementate de Codul civil, excluzându-le pe cele vizate de legi speciale. O atare interpretare ar avea însă caracter excesiv, lăsând în afara competenței instanței de drept comun acele cereri reglementate prin alte acte normative pentru care legiuitorul nu a prevăzut dispoziții derogatorii de competență, astfel încât să se activeze teza finală a art. 94 pct. (1) lit. a) C. proc. civ. („în afară de cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel”).

Mai mult decât atât, chiar dacă delegarea temporară a autorității părintești este reglementată printr-un act normativ special, respectiv prin Legea nr. 272/2004, o atare cauză se înscrie în cadrul celor care privesc exercitarea autorității părintești, pricini care, în aplicarea normei de competență cuprinse la art. 94 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., sunt de competența judecătoriei. De altfel, soluția anterior expusă rezultă și din aplicarea principiului qui potest plus potest minus, din moment ce judecătoria are plenitudine de competență în cauzele ce vizează exercitarea autorități părintești, cu atât mai mult își justifică competența în privința delegării temporare a autorității părintești, o măsură cu efecte mai puțin energice.

În concluzie, opinia I.N.M. este aceea că cererile având ca obiect delegarea temporară a exercitării autorităţii părinteşti în favoarea unui terţ/persoană din familia extinsă sunt de competența materială de soluționare în primă instanță a judecătoriei.

În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia I.N.M.

Această problemă de drept a fost discutată la întâlnirea președinților secțiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel – Timișoara, 5-6 martie 2020.