Acţiunea prin care s-a solicitat plata despăgubirilor din suma indisponibilizată cu titlu de cauţiune are caracterul unei cereri de sine stătătoare, fiind aplicabile normele de competenţă de drept comun pentru soluționarea unei cereri patrimoniale, supuse criteriului valoric. Aceasta întrucât, o astfel de cerere nu poate fi formulată concomitent cu soluţionarea acţiunii de fond ori a măsurii susceptibile de cauţiune (atunci când cererea părţii de încuviinţare a măsurii a fost formulată separat de acţiunea de fond), despăgubirile fiind solicitate, prin ipoteză, pentru repararea prejudiciului cauzat ca urmare a măsurii adoptate de instanţa care a stabilit cauţiunea, deci după rămânerea definitivă a acestei măsuri. Prin urmare, este exclus caracterul accesoriu al cererii în despăgubiri, în sensul dispoziţiilor art. 30 alin. (4) C.proc.civ.
În măsura în care legiuitorul ar fi intenţionat instituirea unei derogări de la dreptul comun în ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a unei asemenea cereri, în sensul că aceasta este de competenţa instanţei de restituire a cauţiunii, independent de materie ori de valoarea obiectului cererii, ar fi prevăzut acest lucru în mod expres, dat fiind că excepţia este de strictă interpretare şi aplicare. Or, art. 1064 alin. (2) C.proc.civ. nu conţine atare prevedere, ceea ce înseamnă că nu este vorba despre o normă de competenţă derogatorie de la dreptul comun.
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara – Secţia I civilă din data de 08.02.2022, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 7.000 lei cu titlu de despăgubiri, în temeiul art. 1064 alin. (2) C.proc.civ. Cu cheltuieli de judecată.
În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1064 alin. (2) C.proc.civ., art. 1349 şi art. 1357 C.civ.
2.1 Prin sentinţa civilă nr. 19449 din data de 05.10.2022, Judecătoria Timişoara – Secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Timişoara, invocată prin întâmpinare şi, în consecinţă a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., în favoarea Tribunalului Ilfov.
Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Timişoara – Secţia I civilă a reţinut că cererea de despăgubire, prin care reclamanta a solicitat plata sumei de 7.000 lei indisponibilizată cu titlu de cauțiune în dosarul nr. x/93/2020/a1 al Tribunalului Ilfov, este accesorie acțiunii de fond care a făcut obiectul dosarului nr. x/93/2020 – ordonanță de plată, ambele aflate pe rolul Tribunalului Ilfov. Pe rolul aceleiași instanțe (Tribunalul Ilfov) este înregistrată şi cererea pârâtului de restituire a cauțiunii, care face obiectul dosarului nr. x/93/2020/a2.
Ca atare, Judecătoria Timişoara – Secţia I civilă a apreciat că cererea de despăgubire trebuie soluţionată de Tribunalul Ilfov, în acord cu prevederile art. 123 alin. (1) C.proc.civ.
2.2 Prin sentinţa civilă nr. 275 din data de 03.02.2023, Tribunalul Ilfov – Secţia civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., în favoarea Judecătoriei Timişoara. A constatat existenţa conflictului negativ de competenţă şi a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării lui.
Tribunalul Ilfov – Secţia civilă a reţinut că cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă în fața Judecătoriei Timișoara constituie o acțiune civilă unică, cu caracter principal având ca obiect angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului și obligarea lui la plata sumei de 7.000 lei cu titlu de despăgubiri civile.
De asemenea, a reţinut că, dacă ar fi constituit un capăt de cerere accesoriu, cererea ar fi fost formulată în cadrul acțiunii civile ce a format obiectul dosarului nr. x/93/2020/a2, care s-a aflat pe rolul Tribunalului Ilfov și care a fost deja soluționat definitiv prin admiterea cererii și dispunerea restituirii cauțiunii, însă nu este cazul.
În realitate, considerentele sentinței Judecătoriei Timișoara par a veni mai curând în sprijinul unei eventuale conexări a cererii de obligare la plata despăgubirilor de 7.000 lei la cererea de restituire a cauțiunii, însă cauza nr. x/93/2020/a2 fiind deja soluționată definitiv, nu mai sunt îndeplinite condițiile conexității conform art. 139 C.proc.civ.
Drept urmare, având în vedere că acțiunea civilă are un obiect evaluabil în bani ce nu depășește suma de 200.000 lei, Tribunalul Ilfov – Secţia civilă a apreciat că speței i se aplică dispozițiile art. 94 pct. 1 lit. k) C.proc.civ. care stabilesc competența materială a judecătoriei pentru cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv.
Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Dispoziţiile art. 133 pct. 2 C.proc.civ. prevăd că există conflict negativ de competenţă atunci când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente.
Înalta Curte reţine că este sesizată cu un conflict negativ de competenţă materială, în ipoteza prevăzută de art. 133 alin. (2) teza I C.proc.civ., anume a declinărilor reciproce între Judecătoria Timişoara şi Tribunalul Ilfov.
Ivirea prezentului conflict negativ de competenţă a fost determinată de modul diferit în care cele două instanţe au stabilit competenţa materială de soluţionare a cererii de despăgubire prin care reclamanta a solicitat plata sumei de 7.000 lei indisponibilizată cu titlu de cauțiune în dosarul nr. x/93/2020/a1 al Tribunalului Ilfov.
Astfel, Judecătoria Timişoara a reţinut că este competent Tribunalul Ilfov, întrucât cererea de despăgubiri este o cerere accesorie acţiunii de fond (ordonanţă de plată) ce a fost soluţionată de Tribunalul Ilfov, instanţă pe rolul căreia este înregistrată şi cererea pârâtului de restituire a cauţiunii.
Tribunalul Ilfov a reţinut că este competentă Judecătoria Timişoara, întrucât cererea de despăgubiri este o cerere principală ce are ca obiect angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului şi are caracter evaluabil în bani ce nu depăşeşte suma de 200.000 lei.
Înalta Curte constată că reclamanta a învestit instanţa cu o acţiune în despăgubire, prin care a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 7.000 lei cu titlu de despăgubiri, raportându-se la dispoziţiile art. 1064 alin. (2) C.proc.civ., art. 1349 C.civ. şi art. 1357 C.civ.
O asemenea pretenţie, trebuie formulată de către creditor pe calea unei cereri în justiţie de sine stătătoare, potrivit normelor de competenţă de drept comun, neputând fi adresată instanţei de restituire a cauţiunii în considerarea unui eventual caracter accesoriu al acțiunii în despăgubiri, solicitate pentru repararea prejudiciului cauzat ca urmare a măsurilor adoptate de instanţa care a stabilit cauţiunea.
Art. 1064 C.proc.civ., intitulat „Restituirea cauţiunii”, prevede: „(2) Cauţiunea se restituie celui care a depus-o în măsura în care asupra acesteia cel îndreptăţit nu a formulat cerere pentru plata despăgubirii cuvenite până la împlinirea unui termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii sau, după caz, de la data încetării efectelor măsurii, prevăzute la alin. (1). Cu toate acestea, cauţiunea se restituie de îndată dacă partea interesată declară în mod expres că nu urmăreşte obligarea celui care a depus-o la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin încuviinţarea măsurii pentru care aceasta s-a depus.”
Textul citat nu reprezintă o normă de competenţă pentru cererea având ca obiect despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin încuviinţarea măsurii pentru care aceasta s-a depus.
Referirea legiuitorului la cererea pentru plata despăgubirii este făcută în contextul condiţiilor de restituire a cauţiunii, pe care norma în discuţie le reglementează, fără a se indica şi instanţa ce soluţionează această cerere.
În măsura în care legiuitorul ar fi intenţionat instituirea unei derogări de la dreptul comun în ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a unei asemenea cereri, în sensul că aceasta este de competenţa instanţei de restituire a cauţiunii, independent de materie ori de valoarea obiectului cererii, ar fi prevăzut acest lucru în mod expres, dat fiind că excepţia este de strictă interpretare şi aplicare. Or, art. 1064 alin. (2) C.proc.civ. nu conţine atare prevedere, ceea ce înseamnă că nu este vorba despre o normă de competenţă derogatorie de la dreptul comun.
În acelaşi timp, nu se poate reţine caracterul accesoriu al cererii pentru plata despăgubirii, nici faţă de cererea de restituire a cauţiunii, nici faţă de măsura – aplicată la cererea părţii – pentru care s-a depus cauţiunea ori în raport de acţiunea de fond, în care s-a pronunţat hotărârea ce reprezintă titlul creditorului.
Potrivit art. 30 alin. (4) C.proc.civ., „Cererile accesorii sunt acele cereri a căror soluţionare depinde de soluţia dată unui capăt de cerere principal”.
După cum rezultă din această normă, cererea accesorie presupune formularea acesteia în cadrul aceleiaşi acţiuni prin care este dedusă judecăţii cererea principală, acţiunea având mai multe capete de cerere şi, totodată, legătura de dependenţă a cererii accesorii faţă de soluţia dată cererii principale.
Or, cererea pentru plata despăgubirii nu poate fi formulată – şi, de altfel, nici nu a fost formulată în speţă – concomitent cu soluţionarea acţiunii de fond ori a măsurii susceptibile de cauţiune (atunci când cererea părţii de încuviinţare a măsurii a fost formulată separat de acţiunea de fond): prin ipoteză, despăgubirile sunt solicitate pentru repararea prejudiciului cauzat ca urmare a măsurii adoptate de instanţa care a stabilit cauţiunea, aşadar, după rămânerea definitivă a acestei măsuri. Prin urmare, este exclus caracterul accesoriu al cererii în despăgubiri, în sensul art. 30 alin. (4) C.proc.civ.
De asemenea, în speţă, cererea pentru plata despăgubirii nu a fost formulată ca un capăt de cerere în acţiunea prin care s-a solicitat restituirea cauţiunii, pentru a fi necesară verificarea raportului dintre cereri şi eventuala stabilire a caracterului principal, respectiv accesoriu, al cererilor.
În consecinţă, nu există nicio raţiune pentru înlăturarea aplicării în cauză a normei de competenţă de drept comun pentru soluționarea în prima instanță a unei cereri patrimoniale, supuse criteriului valoric, normă reprezentată de dispoziţiile art. 94 pct. 1 lit. k) C.proc.civ., în condiţiile în care valoarea obiectului cererii se situează sub pragul de 200.000 lei.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C.proc.civ., a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara, Secţia I civilă.
Partajează acest conținut:
