Titlul problemei de drept: aplicarea dispoziţiilor cuprinse în Cap II, lit. A. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 în ipoteza în care creditorul de asigurare al asigurătorului aflat în faliment deţine mai multe creanţe, respectiv dacă plafonul de 450.000 lei operează raportat la drepturile izvorâte din fiecare contract de asigurare încheiat cu asigurătorul aflat în faliment sau raportat la un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment (Curtea de Apel Bucureşti, Secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal)
- Materia: contencios administrativ şi fiscal
- Subcategoria: alte tipuri de cauze
- Obiect Ecris: 5263, pretenţii
- Act normativ incident: art. 4 alin. (1) lit. e), art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor
- Cuvinte-cheie: asigurări, faliment
Practica judiciară
Opinii exprimate în practica judiciară a Curţii de Apel Bucureşti.
Într-o opinie, s-a reţinut că este irelevant dacă suma provine dintr-o creanţă sau mai multe, cât timp reclamanţii reprezintă un unic creditor de asigurare al asigurătorului în faliment, astfel că aceştia pot recupera numai suma maximă de 450.000 de lei din disponibilitățile Fondului.
În acest sens au fost invocate dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, referitoare la limita plafonului de garantare, în care se face referire expresă la noţiunea ,,un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment” .
În plus se arată că ,,(…) cele două proceduri – cea administrativă de plată prevăzută de Legea nr. 213/2015 şi cea a falimentului prevăzută de Legea nr. 85/2014 – se desfăşoară în paralel şi într-o strânsă legătură” şi, ,,din moment ce în procedura de faliment reclamanta este considerată un singur creditor de asigurare, chiar dacă deţine mai multe creanţe, este firesc ca şi în procedura administrativă de plată desfăşurată în faţa F.G.A. să fie considerată tot unic creditor de asigurare, fiind necesar ca dispoziţiile legale să fie interpretate şi aplicate unitar în ceea ce priveşte tratamentul juridic al creditorilor asigurătorului în faliment”.
În acest sens sunt: sentinţa civilă nr. 2299/16.05.2018, pronunţată în dosarul nr. 9881/2/2017, sentinţa civilă nr. 2539/23.06.2017, pronunţată în dosarul nr. 1339/2/2017 şi sentinţa civilă 2736/29.06.2017, pronunţată în dosarul nr. 1705/2/2017.
Într-o a doua opinie s-a apreciat că plafonul de garantare prevăzut de dispozițiile art. 4 lit. e) și 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 („nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment”) nu poate face abstracție de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare [art. 4 alin. (1) lit. b (iii) din Legea nr. 213/2015 – creditor de asigurare în cazul asigurării de răspundere civilă fiind ,,persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare”.].
Tot astfel, „calitatea reclamantei de unic creditor în cadrul procedurii de faliment nu poate fi extrapolată mutatis mutandis în sfera Legii nr. 213/2015, în pofida dispozițiilor speciale ale acestui din urmă act normativ și a contextului diferențelor dintre cele două proceduri date de caracterul unitar, colectiv și concursual al procedurii de faliment. Așadar, chiar dacă există o legătură incontestabilă între cele două proceduri, aceasta nu impune o unitate de interpretare în ceea ce privește poziția creditorului în cadrul celor două proceduri, prin ignorarea particularităților acestora”.
În acest sens sunt sentinţa civilă nr. 1982/29.05.2017, pronunţată în dosarul nr. 301/2/2017, sentinţa civilă nr. 4238/9.11.2017, pronunţată în dosarul nr. 9009/2/2016 şi sentinţa civilă nr. 2464/20.06.2017, pronunţată în dosarul nr. 8139/2/2016.
Decizii ale Curţii Constituţionale a României
Prin Decizia Curţii Constituţionale a României (CCR) nr. 631/9.10.2018 s-a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei „în limita unui plafon de garantare de 450.000 lei pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment” din art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor. În motivarea deciziei, Curtea Constituţională a reţinut că este chemată, în prezenta cauză, să tranşeze o dispută care vizează, în realitate, interpretarea sintagmei „în limita unui plafon de garantare de 450.000 lei pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment” din art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor. În acest context, CCR a amintit că, potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie şi în condiţiile unei jurisprudenţe constante, instanţele judecătoreşti, şi nu Curtea Constituţională, au atribuţia de a interpreta normele de drept, atunci când îşi exercită îndatoririle constituţionale. Astfel, potrivit Deciziei nr. 54 din 7 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 683 din 6 august 2018, paragraful 29, Curtea Constituţională a reţinut în mod constant că, în temeiul art. 126 din Constituţie, aspectele ce vizează interpretarea şi aplicarea legii ţin de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti (Decizia nr. 624 din 4 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 25 din 13 ianuarie 2015, paragraful 17, sau Decizia nr. 193 din 23 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 6 iunie 2017, paragraful 17). Potrivit CCR, instanţa de judecată este cea care poate dispune de instrumentele necesare pentru a decide care dintre legile puse în discuţie sunt incidente, folosind toate principiile de interpretare a legii.
Opinia referentului
Nu a fost exprimată.
Opinia formatorului INM
Deși problema ridicată de Curtea de Apel București nu precizează faptele și nici obiectul cererii de chemare în judecată, din cuprinsul opiniilor descrise la pct. 3.1 rezultă că divergența de practică este reală și s-a născut din interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. 2 raportate la art. 4 alin 1 lit. b din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților.
Astfel, prima opinie interpretează aceste dispoziții în sensul în care plafonul despăgubirii (450.000 lei) care poate fi acordat unui creditor de asigurare, în cazul în care debitorul asigurător aflat în procedura falimentului, se aplică pentru creditorul de asigurare indiferent de numărul contractelor de asigurare încheiate cu asigurătorul.
Cea de-a doua opinie interpretează aceleași dispoziții în sensul că plafonul despăgubirii se aplică creditorului de asigurare, aflat în aceiași situație ca cea mai sus descrisă, în raport cu fiecare contract de asigurare.
Prima opinie este cea corectă.
Astfel, dispozițiile legale în discuție sunt următoarele:
Art. 15
(…) (2) Plata de către Fond a creanţelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide şi exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 lei pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment. (…).
ART. 4
(1) În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie: (…)
b) creditorii de asigurări sunt, după caz:
(i) persoana asigurată – persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare;
(ii) beneficiarul asigurării – terţa persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul debitor urmează să îi achite sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat;
(iii) persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) – persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă; (…).
Se observă că textul art. 15 alin. 2 este foarte clar: plafonul de garantare este de ”450.000 lei pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment”.
Cea de-a doua opinie suprainterpretează aceste dispoziții (în sensul că interpretează un text legal care este foarte clar prin el însuși) prin raportare la art. 4 alin. 1 lit. b și ajunge la concluzia că plafonul se aplică fiecărui contract de asigurare (în ipoteza în care sunt mai multe) încheiat de unul și același creditor cu debitorul asigurător aflat în procedura falimentului la data litigiului. Or, această concluzie se opune înțelesului firesc al noțiunii de ”un creditor de asigurare”. Dacă legiuitorul ar fi înțeles să dea o astfel de aplicare dispozițiilor art. 15 alin. 2 ar fi folosit expresia adecvată în acest sens, spre exemplu ”450.000 lei pentru fiecare contract de asigurare încheiat de creditorul de asigurare al asigurătorului aflat în faliment”. Apare ca fiind evident că textul de la care se pleacă și concluzia la care se ajunge nu pot fi echivalente.
Pe de altă parte, art. 4 alin. 1 lit. b (i) din aceiași lege nu face decât să definească noțiunea de ”persoană asigurată”, iar faptul că folosește expresia ”contract de asigurare” la singular nu înseamnă decât că, pentru a fi persoană asigurată, este suficient un singur contract de asigurare.
O persoană care încheie cu asiguratorul mai multe contracte de asigurare nu se multiplică și nu devine ”creditori” (dacă se produc evenimentele asigurate și sunt îndeplinite și celelalte condiții legale și contractuale) ci, în exprimarea uzuală și firească, va fi numită creditor al asiguratorului în raport cu fiecare contract.
Aceleași observații rămân valabile și în cazul în care în discuție ar fi un singur contract și mai multe bunuri sau persoane vătămate prin producerea evenimentului asigurat. Situația s-ar schimba doar dacă două persoane fizice sau juridice distincte ar încheia un singur contract de asigurare: fiecare ar deveni creditor al asiguratorului și ar beneficia distinct de plafonul de despăgubire (dacă ar fi îndeplinite și celelalte condiții în acest sens, nedisputate în speță).
Pentru aceste considerente, propunem următorul răspuns:
Plafonul reglementat de dispozițiile art. 15 alin. 2 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor se aplică fiecărui creditor de asigurare privit individual, indiferent de numărul contractelor de asigurare.
Punctul de vedere al Secției de contencios administrativ și fiscal a ÎCCJ
Se propune amânarea discutării, problema de drept urmând să constituie obiectul unei cereri de sesizare a Completului ÎCCJ pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
Opinii exprimate de participanții la întâlnire:
Având în vederea formularea unei cereri de sesizarea a Completului ÎCCJ pentru dezlegarea unor chestiuni de drept având același obiect, participanții au apreciat, în unanimitate, că nu se impune adoptarea unei soluții cu privire la această problemă.
Această problemă de drept a fost discutată cu ocazia întâlnirii președinților secțiilor de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, dedicată discutării aspectelor de practică neunitară în materia dreptului administrativ și financiar-fiscal – Curtea de Apel Craiova, 17-18 octombrie 2019.
Partajează acest conținut:
