Curtea Constituțională a României (CCR) a respins, în cadrul controlului legilor anterior promulgării, obiecția formulată de Guvernul României în legătură cu noi reglementări introduse în Codul Rutier. Executivul a arătat că este necesar ca normele privind autorizarea școlilor de conducători auto și a instructorilor auto în domeniul conducerii auto defensive, cele privind atestarea profesorilor de legislație rutieră și a instructorilor de conducere auto, precum și procedura de examinare și formare în acest domeniu să fie reglementate prin hotărâre a Guvernului, iar nu prin ordin al ministrului, așa cum arată prevederile atacate.
Comunicatul CCR:
În ședința din data de 19 ianuarie 2022, Curtea Constituțională, în cadrul controlului legilor anterior promulgării, cu unanimitate de voturi:
– a respins, ca neîntemeiată, obiecția de neconstituționalitate formulată de Guvernul României și a constatat că dispozițiile art.24 ind.1 alin.(5), introduse prin art.I pct.2 din Legea privind completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.195/2002 privind circulația pe drumurile publice sunt constituționale, în raport cu criticile formulate.
Textul de lege invocat:
– Art.24 ind.1 alin.(5), introdus prin art.I pct.2 din Legea privind completarea OUG 195/2002 privind circulația pe drumurile publice: Normele privind autorizarea școlilor de conducători auto și a instructorilor auto în domeniul conducerii auto defensive, normele privind atestarea profesorilor de legislație rutieră și a instructorilor de conducere auto în domeniul conducerii auto defensive, precum și procedura de examinare și formare în domeniul conducerii auto defensive se stabilesc prin ordin al ministrului transporturilor și infrastructurii, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Extrase din decizia 16 din 19 ianuarie 2022 a Curții Constituționale a României:
În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se susține că, în ceea ce privește soluția normativă preconizată la art.I pct.2 alin.(5), în vederea respectării principiului ierarhiei actelor normative, în conformitate cu dispozițiile art.4 din Legea nr.24/2000 și ale art.1 alin.(5) din Constituție, este necesar ca normele privind autorizarea școlilor de conducători auto și a instructorilor auto în domeniul conducerii auto defensive, cele privind atestarea profesorilor de legislație rutieră și a instructorilor de conducere auto, precum și procedura de examinare și formare în acest domeniu să fie reglementate prin hotărâre a Guvernului, iar nu prin ordin al ministrului. În opinia Guvernului, consacrarea la nivelul terțiar al legislației a unor elemente precum cele de la art.I pct.2 alin.(5) va determina lipsirea legislației vizate de orice calitate normativă, criteriu de constituționalitate indispensabil conform art.1 alin.(5) din Constituție.
Analizând însă textele constituționale invocate, Curtea observă că acestea reglementează obligația respectării Constituției, a supremației sale și a legilor și, respectiv, regimul juridic al hotărârilor de Guvern, fără a statua în privința regimului juridic al altor acte de punere în executare a legilor ori a vreunei ierarhii obligatorii în acest sens. Or, consacrarea constituțională a regimului juridic al hotărârilor de Guvern, circumscrise exclusiv organizării executării legilor, nu exclude existența, în sistemul normativ, a altor acte adoptate de autoritățile publice prin care să se realizeze același obiectiv.
Lecturând deopotrivă textele constituționale și legale invocate, se constată că niciunul dintre acestea nu stabilește o ierarhie obligatorie a actelor de executare a legii, în sensul arătat în sesizare. Dimpotrivă, din cuprinsul art.77 din Legea nr.24/2000 rezultă, în mod evident, că ordinele miniștrilor pot fi date inclusiv în executarea legilor. Ca urmare, nu poate fi reținută critica formulată de Guvern în sensul neconstituționalității reglementării doar pentru că trimite, pentru punerea sa în executare, la ordinul ministrului transporturilor și infrastructurii, iar nu la hotărârea a Guvernului. Nu subzistă o obligație constituțională ca mai întâi organizarea legii să se realizeze prin hotărâre a Guvernului, iar numai în aplicarea hotărârii Guvernului și condiționat de existența acesteia, să se adopte ordine ale ministrului. O astfel de regulă ar duce, de altfel, la o rigidizare excesivă a procesului de legiferare și la supraîncărcarea sistemului normativ. Identificarea instrumentului celui mai adecvat de punere în executare a legii nu urmează, așadar, o structură algoritmică, de natură să oblige parcurgerea unei ierarhii predefinite, ci ține seama, în principal, de necesitatea de reglementare și de competența materială a organului emitent.
Considerentele Deciziei Curții Constituționale nr.498 din 17 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.650 din 26 iulie 2010, invocate în motivarea sesizării sunt deplin aplicabile atât hotărârilor Guvernului, cât și ordinelor miniștrilor, așa cum, de altfel, chiar aceste considerente precizează expres: „Relațiile sociale sunt reglementate primar prin legi/ordonanțe de urgență/ordonanțe, în timp ce actele administrative cu caracter normativ pot organiza punerea în executare sau executarea acestora, după caz, fără ca ele însele să fie izvor primar de drept. Reglementarea unor norme primare în corpul unui act de reglementare secundară reprezintă o contradicție în termeni. Astfel, acest din urmă act trebuie să se limiteze strict la organizarea punerii în executare sau la executarea dispozițiilor primare, și nu să reglementeze el însuși astfel de dispoziții. De aceea, actele administrative cu caracter normativ, fie ele hotărâri ale Guvernului sau ordine ale miniștrilor, nu pot, prin conținutul lor normativ, să excedeze domeniului organizării executării actelor de reglementare primară [art.108 alin.(2) din Constituție], respectiv a executării acestora sau a hotărârilor Guvernului [art.77 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.260 din 21 aprilie 2010], după caz, pentru că, printr-un atare procedeu, s-ar ajunge la modificarea/completarea însăși a legii.”
Autoritatea administrativă emitentă este ținută de aceeași obligație de a nu reglementa norme cu caracter primar prin acte de punere în executare a legilor, indiferent dacă acestea sunt hotărâri ale Guvernului, ordine ale ministrului sau alte categorii de acte. Astfel fiind, trimiterea pe care legea o face la o hotărâre a Guvernului sau un ordin al ministrului nu poate fi echivalată, de plano, cu transformarea acestor acte în izvoare primare de drept. Ca urmare, nu poate fi reținută nici critica potrivit căreia trimiterea direct la ordinul ministrului, iar nu la o hotărâre a Guvernului, ar avea ca efect reglementarea de norme primare printr-un act administrativ.
DOCUMENT – Decizia nr. 16 din 19 ianuarie 2022 a Curții Constituționale a României:
Partajează acest conținut:
