Abuzul sexual și exploatarea sexuală în jurisprudența CEDO

Statele sunt obligate, în temeiul art. 3 și 8, să adopte dispoziții care incriminează abuzurile sexuale asupra copiilor și să le pună în practică în cursul unei urmăriri penale și trimiteri în judecată efective, ținând seama de vulnerabilitatea deosebită a copiilor, de demnitatea lor și de drepturile lor în calitate de copii și de victime [X și Y împotriva Țărilor de Jos, 1985, pct. 27; M.C. împotriva Bulgariei, 2003, pct. 153; C.A.S. și C.S. împotriva României, 2012, pct. 71-72; Söderman împotriva Suediei (MC), 2013, pct. 82-83; M. G. C. împotriva României, 2016, pct. 57-59; A și B împotriva Croației, 2019, pct. 112; Z împotriva Bulgariei, 2020, pct. 70; R.B. împotriva Estoniei, 2021, pct. 84].

Această obligație pozitivă de a institui un cadru legislativ și de reglementare adecvat capătă o importanță deosebită în contextul unui serviciu public ce are datoria de a proteja sănătatea și bunăstarea copiilor, în special în cazul în care aceștia sunt deosebit de vulnerabili și se află sub controlul exclusiv al autorităților [X și alții împotriva Bulgariei (MC), 2021, pct. 180].

În cauzele referitoare la abuz sexual asupra copiilor, Curtea a subliniat deseori faptul că, din cauza vulnerabilității lor deosebite, copiii au dreptul la o protecție efectivă și au nevoie de o atenție deosebită din partea autorităților [M.C. împotriva Bulgariei, 2003, pct. 150; C.A.S. și C.S. împotriva României, 2012, pct. 71; M.G.C. împotriva României, 2016, pct. 56, 65, 70; I.C. împotriva României, 2016, pct. 54, 58; G.U. împotriva Turciei, 2016, pct. 72; A și B împotriva Croației, 2019, pct. 106, 111; X și alții împotriva Bulgariei (MC), 2021, pct. 177; R.B. împotriva Estoniei, 2021, pct. 78]. De asemenea, este necesar ca statul să acorde importanța cuvenită interesului superior al copiilor în îndeplinirea obligației sale pozitive de a proteja copiii în cauză și de a asigura respectarea demnității lor umane și a integrității lor psihologice (C.A.S. și C.S. împotriva României, 2012, pct. 82; M.G.C. împotriva României, 2016, pct. 56; G.U. împotriva Turciei, 2016, pct. 73; A și B împotriva Croației, 2019, pct. 111, 121; N.Ç. împotriva Turciei, 2021, pct. 101, 113).

Este necesar ca autoritățile să aibă o abordare adaptată la nevoile copiilor în ceea ce privește interpretarea consimțământului, aprecierea faptelor și ancheta efectuată în cauzele care implică acte de violență asupra copiilor (M.C. împotriva Bulgariei, 2003, pct. 150, 177 și 183; C.A.S. și C.S. împotriva României, 2012, pct. 78; M.G.C. împotriva României, 2016, pct. 65, 70; I.C. împotriva României, 2016, pct. 54, 58).

În lipsa de probe „directe” ale violului, în cazul în care cercetarea și urmărirea penală de către autoritățile naționale s-au axat mai degrabă pe problema forței sau a rezistenței fizice decât pe lipsa consimțământului, Curtea a subliniat că dispozițiile Convenției trebuie interpretate în sensul că impun incriminarea, precum și urmărirea penală și trimiterea în judecată efective ale oricărui act sexual neconsimțit, inclusiv în absența rezistenței fizice din partea victimei (M.C. împotriva Bulgariei, 2003, pct. 166; M.G.C. împotriva României, 2016, pct. 59; I.C. împotriva României, 2016, pct. 52).

În cauza M.C. împotriva Bulgariei, 2003, reclamanta, care a susținut că a fost violată de doi bărbați, la vârsta de 14 ani, s-a plâns că legislația bulgară nu a protejat-o întrucât aceasta prevedea ca, în cazurile de viol, să se facă dovada folosirii forței fizice sau a rezistenței fizice din partea victimei (pct. 10, 111). Curtea a recunoscut că minorii, în special fetele minore, pot reacționa în moduri diferite la violența sexuală și „deseori nu opun rezistență fizică din cauza unei varietăți de factori psihologici sau pentru că se tem să nu fie supuse unor acte de violență de către făptuitor” (pct. 164).Curtea a imputat autorităților naționale faptul că „au acordat puțină importanță vulnerabilității deosebite a tinerilor și factorilor psihologici specifici cazurilor de viol săvârșit asupra unui minor” (pct. 183) și a constatat o încălcare a art. 3 și 8 din cauza nerespectării de către stat a obligației sale pozitive de a oferi o protecție adecvată reclamantului minor și de a adopta dispoziții de drept penal eficiente, care să sancționeze eficient toate formele de viol și abuz sexual, și de a le pune în practică în cursul unei urmăriri penale și trimiteri în judecată efective (pct. 185-187).

În mod similar, în cauza M.G.C. împotriva României, 2016, pct. 70, privind violarea unei fete de 11 ani de către un bărbat de 52 de ani și alți patru minori, Curtea a constatat o încălcare a art. 3 și 8, ca urmare a faptul că instanțele naționale nu au adoptat, în cadrul examinării faptelor cauzei, o abordare adaptată la nevoile copilului, și i-au atribuit reclamantei fapte care, în realitate, corespundeau posibilei reacții a unui copil la o situație stresantă, cum ar fi neinformarea părinților (cu privire la viol).

În cauza C.A.S. și C.S. împotriva României, 2012, în care un băiat de șapte ani a fost abuzat sexual de un bărbat, Curtea a constatat o încălcare a art. 3 și 8, ca urmare a faptului că autoritățile nu au desfășurat o anchetă efectivă cu privire la acuzațiile de abuz și nu au ținut seama de vulnerabilitatea deosebită a copilului și nici de factorii psihologici specifici și particularitățile implicate în speță, care ar fi putut explica ezitările copilului în ceea ce privește atât raportarea abuzului, cât și descrierea faptelor (pct. 81 și 83).

Autoritățile trebuie să adopte o abordare adaptată contextului atunci când apreciază existența și validitatea consimțământului copilului, ceea ce impune luarea în considerare a situației personale a reclamantei minore, cum ar fi vârsta sa și gradul său de dezvoltare mintală și fizică, sau circumstanțele în care a avut loc incidentul (I.C. împotriva României, 2016, pct. 56).

În ceea ce privește faptele grave, cum ar fi violul și abuzul sexual săvârșite asupra copiilor, obligația pozitivă ce revine statului în temeiul art. 3 și 8, de a proteja integritatea fizică a persoanei în cauză, se poate extinde și la aspecte legate de caracterul efectiv al unei anchete penale [M.C. împotriva Bulgariei, 2003, pct. 152; C.A.S. și C.S. împotriva României, 2012, pct. 72; Söderman împotriva Suediei (MC), 2013, pct. 82-83]. O astfel de obligație procedurală trebuie să fie interpretată în lumina obligațiilor care decurg din celelalte instrumente internaționale aplicabile, mai precis din Convenția Consiliului Europei pentru protecția copiilor împotriva exploatării sexuale și a abuzurilor sexuale  [X și alții împotriva Bulgariei (MC), 2021].

În cauza X și alții împotriva Bulgariei (MC), 2021, trei frați, în vârstă de 12, 10 și 9 ani, au fost victimele unor abuzuri sexuale în timpul plasamentului lor într-un orfelinat din Bulgaria, înainte de a fi adoptați de un cuplu de italieni. Marea Cameră a constatat o încălcare a art. 3 sub aspect procedural ca urmare a faptului că, atunci când au examinat acuzațiile reclamanților, autoritățile bulgare nu au recurs la toate măsurile rezonabile de investigare și de cooperare internațională (pct. 200-228).

În cauza I.C. împotriva României, 2016, pct. 56-61, în care reclamanta a susținut că a fost violată de trei bărbați, la vârsta de 14 ani, Curtea a constatat că neefectuarea de către autorități a unei anchete efective, precum și neacordarea importanței cuvenite tuturor factorilor care au sporit vulnerabilitatea reclamantei, cum ar fi vârsta sa fragedă și faptul că fusese diagnosticată cu o dizabilitate intelectuală ușoară, au constituit o încălcare a art. 3 din Convenție.

În cauza G.U. împotriva Turciei, 2016, care privea o tânără care fusese victima unui viol și a unei agresiuni sexuale comise de tatăl său vitreg când aceasta era copil, Curtea a constatat o încălcare a art. 3 și 8 din Convenție din cauza absenței unei anchete efective și a faptului că autoritățile nu au ținut seama de vulnerabilitatea deosebită a reclamantei și de factorii psihologici specifici cazurilor de viol săvârșit asupra copiilor în mediul familial (pct. 71-82). Având în vedere că reclamanta a trebuit să depună mărturie în ședință publică, Curtea a considerat că natura traumatizantă a publicității procedurii a reprezentat pentru reclamantă un factor de natură să aducă atingere demnității sale și vieții sale private (pct. 71).

Obligația procedurală de a desfășura o anchetă efectivă în acest tip de cauze implică, de asemenea, un răspuns prompt din partea autorităților la plângeri, având în vedere gravitatea faptelor și vârsta reclamantei la momentul faptelor (P.M. împotriva Bulgariei, 2012, pct. 64-65). În cauza P.M. împotriva Bulgariei, 2012, care privea o fată în vârstă de 13 ani, Curtea a concluzionat că ancheta, care a durat opt ani, cu privire la plângerea pentru viol formulată de reclamantă, nu a fost efectivă și a constituit o încălcare sub aspect procedural a art. 3 din Convenție (pct. 65-67).

În mod similar, în cauza R.I.P. și D.L.P. împotriva României, 2012, Curtea a constatat o încălcare a art. 3 sub aspect procedural din cauza unei anchete care a durat șapte ani, pe care aceasta a considerat-o excesiv de lungă, având în vedere că speța a avut ca obiect violul unui băiat de trei ani și al unei fete de șapte ani (pct. 60-61 și pct. 65).

În cauza A.P. împotriva Moldovei, 2021, Curtea a subliniat că faptul că mama reclamantei a depus o plângere penală la patru ani de la evenimentele denunțate nu exonera autoritățile de obligația care le revenea în temeiul art. 3 de a desfășura o anchetă suficient de aprofundată (pct. 34). De asemenea, aceasta a hotărât că ancheta desfășurată de autorități cu privire la acuzațiile de abuz sexual săvârșit de un băiat de 12 ani asupra reclamantei, care avea cinci ani la momentul faptelor, nu a fost efectivă și că, prin urmare, au fost încălcate obligațiile pozitive ale statului pârât în temeiul art. 3 (pct. 35-36).

În cauza R.B. împotriva Estoniei, 2021, pct. 103-104, Curtea a constatat o încălcare a art. 3 și 8, având în vedere lipsa unei anchete efective cu privire la acuzațiile de abuz sexual săvârșite asupra unei fetițe de patru ani de către tatăl său, precum și faptul că autoritățile nu au ținut seama suficient de vulnerabilitatea sa deosebită și de nevoile sale specifice unui copil de vârstă mică, pentru a-i asigura o protecție efectivă.

În cauza N.Ç. împotriva Turciei, 2021, pct. 132-135, Curtea a constatat o încălcare a art. 3 și 8 din cauza lipsei de protecție de către autorități a unei minore în vârstă de 14 ani, în cursul unui proces penal excesiv de lung privind un abuz sexual, ceea ce a fost considerat drept un caz grav de victimizare secundară a reclamantei.