Art. 1546 C. civ. 1864 dispune în mod expres că actele încheiate de mandatar cu depăşirea împuternicirii nu obligă mandantul dacă nu le-a ratificat. Depăşirea limitelor mandatului nu reprezintă, în sine, un temei pentru anularea ori constatarea nulităţii actului juridic încheiat de mandatar cu un terţ in aceste condiţii, sancţiunea nefiind desfiinţarea actului, ci inopozabilitatea acestuia faţă de mandant, cu consecinţa stabilită de art. 1546 alin. (2) Cod civil 1864 a absenţei vreunei obligaţii asumate în temeiul actului la care nu a consimţit.
Conform art. 452 C. pr. civ., partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.
Reclamanta a solicitat, în esenţă, obligarea pârâtei A. la îndeplinirea procedurii prevăzute de art. 3 alin. (l) din Legea nr. 17/2014 şi de art. 4 din Normele metodologice din 12.05.2014 cu privire la imobilul – teren extravilan – situat administrativ pe raza jud. Timiş, localitatea B., înscris în Cartea Funciară nr. […], în suprafaţă de 21.506 mp, şi imobilul – teren extravilan – situat administrativ pe raza jud. Timiş, localitatea B., înscris în Cartea Funciară nr. […], în suprafaţă de 28.494 mp, precum şi pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare cumpărare având ca obiect cota de 1/2 din aceste imobile.
Pârâta s-a apărat invocând excepţia inadmisibilităţii acţiunii, iar pe fond a susţinut că nu a încheiat niciun antecontract de vânzare-cumpărare cu reclamanta, ci că ea l-a împuternicit prin procura specială nr. 6784/30.10.2003 pe numitul C. să se prezinte la un birou notarial competent pentru a-i reprezenta interesele în cauza succesorală după defuncta D., decedată la 27.03.2002, în vederea eliberării unui certificat de moștenitor suplimentar, pentru cota ½ din imobilul în suprafață de 5 ha, situat în extravilanul oricărei localități, de pe raza județului Timiş, dobândit de defunctă prin reconstituirea dreptului de proprietate, pentru care se va elibera titlul de proprietate și ulterior să vândă cui va crede de cuviință dreptul de proprietate asupra cotei de ½ parte din imobil, pe care o va dobândi în urma dezbaterii succesiunii, în condițiile cele mai avantajoase pentru ea.
Litigiul a parcurs două cicluri procesuale de fond, iar prin sentinţa civilă nr. 824/19.12.2018 instanţa a respins acţiunea formulată de reclamanta E., în contradictoriu cu pârâta A., pentru lipsa calităţii de proprietar a pârâtei asupra imobilului descris în antecontractul de vânzare cumpărare, soluţie de respingere menţinută în apel.
Prin decizia civilă nr. 415/15.09.2020 Curtea de Apel Timişoara a admis recursul declarat de reclamanta E. împotriva deciziei civile nr. 558/A/09.10.2019, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. […]/273/2016**, a casat hotărârea şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Curtea a constatat, în esență, nepronunțarea instanței de apel asupra unuia dintre motivele de apel care viza greşita reţinere de către instanţa de fond a lipsei calităţii de proprietar a pârâtei, promitent-vânzător în cadrul antecontractului de vânzare cumpărare, cât și asupra probelor noi administrate în faza apelului, motive de casare ce se circumscriu ipotezei de la art. 488 punctul 6 C. pr. civ. şi pe care instanţa le-a găsit întemeiate. Prin decizia civilă nr. 196/A din 31.03.2021 pronunţată în dosarul nr. […]/273/2016*** Tribunalul Caraș-Severin a apreciat că C., mandatarul intimatei pârâte A. a încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare şi procura specială în favoarea reclamantei apelante E. cu depăşirea mandatului acordat, dreptul de a-şi substitui altă persoană în executarea mandatului nefiindu-i dat expres de mandantă, astfel încât antecontractul nu îi este opozabil intimatei pârâte.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanta E. și intervenienții F. și G..
În opinia reclamantei, reţinând că prin antecontractul de vânzare-cumpărare mandatarul ar fi vândut cota de 1/2 din imobil şi astfel şi-ar fi depăşit limitele mandatului, vânzând anterior emiterii titlului de proprietate şi a dezbaterii succesiunii, instanţa de apel realizează o încălcare şi aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1294 C. civ. 1864, care reglementează contractul de vânzare-cumpărare, coroborate cu dispoziţiile art. 1021, art. 1297 şi următoarele acelaşi cod, aplicabile promisiunii de vânzare-cumpărare.
Recurenta reclamantă a mai invocat incidenţa motivului de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. pr. civ. din perspectiva bunei credinţe a terţului dobânditor (intervenienții
forţaţi).
Prin cererea de recurs formulată, recurenții intervenienți F. și G. au solicitat casarea deciziei recurate, obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu în temeiul art. 453 C. pr. civ., motivul de nelegalitate fiind reprezentat de faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, conform motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. pr. civ., având în vedere că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 451 alin. (1) şi art. 452 C. pr. civ., apreciind, în mod greşit, că nu au făcut dovada cheltuielilor de judecată produse pentru faza procesuală a apelului.
Examinând legalitatea deciziei prin prisma motivelor de recurs, precum şi faţă de prevederile art. 488 C. pr. civ., curtea de apel reţine următoarele:
În ceea ce privește susţinerea recurentei în sensul că instanța de apel a reținut în mod greșit că prin antecontractul de vânzare cumpărare din speță, pârâta prin mandatar a vândut imobilul în discuție, Curtea constată că, deși în cuprinsul considerentelor deciziei recurate tribunalul a utilizat acest cuvânt, în motivarea ulterioară nu a avut în vedere efectele unui contract de vânzare cumpărare, ci ale unei promisiuni bilaterale de vânzare.
Cu alte cuvinte, prin argumentele folosite în motivarea deciziei din apel, tribunalul a arătat elementele de probaţiune pe baza cărora și-a format convingerea (corectă, de altfel, așa cum se va arăta ulterior) că mandatarul pârâtei a depăşit puterile acordate de aceasta prin mandat, dar fără a avea în vedere că prin antecontract a avut loc înstrăinarea prin vânzare a imobilului în discuție.
Astfel, așa cum rezultă din cuprinsul procurii autentificate sub nr. 6784 din 30.10.2003 de BNP H. Sânnicolau Mare, depusă în copie semnată pentru conformitate cu originalul la fila 64 din dosarul Judecătoriei Oravița, intimata pârâtă l-a mandatat pe domnul C. să-i reprezinte interesele în cauza succesorală a defunctei D., în vederea eliberării unui certificat de moștenitor suplimentar pentru cota de ½ din imobilul teren arabil de 5 ha dobândit de defunctă prin reconstituirea dreptului de proprietate, şi după eliberarea titlului de proprietate, să vândă cui va găsi de cuviinţă dreptul de proprietate asupra cotei de ½ parte, după dezbaterea succesiunii şi în condiţiile cele mai avantajoase pentru mandantă. De asemenea, s-a menționat în cuprinsul procurii că mandatarul este împuternicit să facă orice alt act sau demersuri necesare în vederea îndeplinirii mandatului, în afara celor expres menționate.
Curtea reține că mandatul dat de intimata pârâtă domnului C. este unul special, mandatarul primind împuternicire pentru operaţiuni juridice determinate. Odată mandatul acceptat, mandatarul trebuie să-l îndeplinească, făcând chiar actele care sunt o dependinţă necesară a afacerii ce face obiectul mandatului. Interpretarea puterilor cuvenite mandatarului este o chestiune de fapt, de atributul suveran al instanţelor de fond. Mandatul este imperativ, iar mandatarul nu poate face nimic peste limitele mandatului său, misiunea mandatarului trebuind interpretată strict.
Utilizarea lui în alt scop decât acela in vederea căruia a fost dat încalcă principiul voinţei juridice reale a părţilor. Mandatarul trebuie să respecte instrucţiunile care i-au fost date şi să acţioneze cu diligenţă, iar puterea sa de iniţiativă se bazează pe obligaţia de diligenţă. Diligenţa mandatarului este de asemenea o chestiune de fapt, lăsată la aprecierea instanţei de fond. Principiile enunțate privind obligațiile care incumbă mandatarului rezultă din dispozițiile art.1537, art. 1539 și art. 1540 Codul civil din 1864.
Aplicând aceste principii în speţa de față, Curtea constată că mandatarul C. a fost împuternicit de intimata pârâtă să efectueze operațiunile juridice menționate expres în cuprinsul procurii, ulterior să vândă cui va găsi de cuviinţă dreptul de proprietate asupra imobilului în condiţiile cele mai avantajoase pentru mandantă, să facă orice alt act sau demersuri necesare în vederea îndeplinirii mandatului.
Din conținutul procurii rezultă cu evidență că mandatarul C. a primit împuternicirea să vândă după îndeplinirea celorlalte sarcini menționate în cuprinsul procurii.
Or, acesta, după câteva zile de la primirea mandatului, a încheiat un antecontract de vânzare cumpărare cu recurenta reclamantă, stabilind totodată şi un element esenţial al vontractului de vânzare cumpărare preconizat, respectiv prețul vânzării reprezentat de suma de 15.000.000 lei (la data de 30.11.2003), în aceeași zi acordând de asemenea mandat recurentei reclamante să vândă imobilul, chiar și sieși, la același preț stabilit în antecontractul de vânzare.
În primul rând, chiar dacă încheierea unui antecontract de vânzare cumpărare este un act juridic premergător al încheierii unui contract de vânzare, acesta nu reprezintă un act necesar în acest sens, or, mandatul acordat de intimata pârâtă a fost circumscris în mod expres la operațiunile juridice menționate și la cele necesare în vederea îndeplinirii mandatului.
În al doilea rând, obligațiile rezultate din antecontractul de vânzare cumpărare sunt susceptibile de a fi puse în executare prin pronunţarea unei hotărâri care sa țină loc de act autentic, ceea ce și solicită recurenta reclamantă în prezentul dosar. Așadar, deși pârâta intimată l-a mandatat pe mandatarul C. să vândă în condiţiile cele mai avantajoase pentru mandantă după efectuarea tuturor operațiunilor juridice menționate în procură, mandatarul a încheiat un antecontract de vânzare (act juridic care nu era necesar) prin care a stabilit prețul vânzării cu mult înainte de a fi efectuate sarcinile din mandat, ceea ce duce la prezumția simplă că situația nu este cea ma avantajoasă pentru intimata pârâtă atât timp cât de abia la data de 11.01.2016 a fost eliberat titlul de proprietate, deci la peste 12 ani de la stabilirea prețului de 1500 RON, iar certificatul suplimentar de moștenitor a fost eliberat abia la data de 2.10.2018, deci după aproape 15 ani de la încheierea antecontractului.
Contrar susţinerilor recurentei reclamante, nu se pune problema prețului derizoriu, ci a prezumției simple, coroborată cu celelalte elemente probatorii, că, stabilindu-se prețul de vânzare înainte de efectuarea tuturor operaţiunilor juridice premergătoare, inclusiv a emiterii titlului de proprietate și identificării în concret a bunului promis, înainte cu 15 ani de eliberarea certificatului suplimentar de moștenitor, mandatarul C. nu a avut în vedere situația cea mai avantajoasă pentru reclamantă, așa cum s-a arătat mai sus.
De altfel, recurenta reclamantă nici nu susține că valoarea terenului la data eliberării certificatului de moștenitor ar fi mai mic sau egal cu cel pe care l-a convenit cu mandatarul C. la 30.11.2003.
În ceea ce priveşte acordarea de către mandatarul C. recurentei reclamante mandat să încheie contract de vânzare, chiar cu sine, Curtea constată că este adevărat că în cuprinsul procurii date de intimata pârâtă se menționează că este transmisibil, dar această substituire a persoanei mandatarului trebuie să se supună celorlalte condiții expres prevăzute în procura inițială, respectiv asigurarea condiţiilor cele mai avantajoase pentru mandantă.
Prin contract cu sine însuşi ori autocontract se înţelege operaţia juridică încheiată pentru două părţi diferite de voinţa unei singure persoane, care acţionează într-o dublă calitate. O atare operaţie există în ipoteza în care aceeaşi persoană încheie un contract, pe de o parte, ca reprezentant al unei alte persoane, iar, pe de altă parte, pentru sine. Pericolul neglijării intereselor mandantului n- ar exista dacă mandantul sau mandanţii ar fi în cunoştinţă de cauză deoarece autocontractul poate presupune (prezumție simplă) conflictul de interese pe care îl poate prilejui între reprezentat şi reprezentant, astfel încât lezarea intereselor reprezentantului nu poate fi cu desăvârşire exclusă dacă mandantul nu ar şti că are loc încheierea unui „act cu sine însuşi”.
Având în vedere toate cele mai sus arătate, Curtea constată că nu are relevanță în cauză că antecontractul de vânzare cumpărare a fost încheiat de mandatarul inițial, și nu de submandatar, iar considerentele tribunalului vizând ordinea înregistrării în evidențele notariatului și a stabilirii numerelor autentificărilor antecontractului de vânzare și procurii privind mandatul acordat recurentei reclamante nu au influenţă asupra stabilirii situației de fapt și de drept din cauză, fiind un argument superfluu și fără efecte, nefiind incident din acest punct de vedere art. 488 pct. 6 C. pr. civ., invocat de recurenta reclamantă.
Curtea reține, potrivit art. 1546 C. civ. 1864, că mandantul este îndatorat a îndeplini obligaţiile contractate de către mandatar în limitele puterilor date și nu este îndatorat pentru tot ceea ce mandatarul a făcut afară din limitele puterilor sale, afară numai când a ratificat expres sau tacit.
În speță, mandatul special dat pentru operaţiuni determinate a fost folosit de mandatar cu o altă întindere, încălcându-se astfel principiul voinţei juridice reale a părţilor. De aceea, aplicând în mod corect art. 1546 Codul civil din 1846, tribunalul a reținut că nu este obligată intimata pârâtă prin antecontractul de vânzare încheiat de mandatar cu depășirea limitelor împuternicirii date, nefiind necesară, așa cum în mod eronat susține recurenta, să fie formulată o cerere distinctă prin întâmpinare sau cerere reconvențională în acest sens.
Prin apărările sale, intimata pârâta a invocat aspecte legate de încheierea antecontractului raportat la mandatul acordat domnului C., iar tribunalul a ajuns la concluzia corectă că intimata pârâta nu este obligată prin acest antecontract, pentru considerentele arătate mai sus.
De aceea, nu se poate reține nici încălcarea art. 969 Codul civil din 1864, art. 1546 din același cod dispunând în mod expres că actele încheiate de mandatar cu depăşirea împuternicirii nu obligă mandantul dacă nu le-a ratificat.
Depăşirea limitelor mandatului nu reprezintă, în sine, un temei pentru anularea ori constatarea nulităţii actului juridic încheiat de mandatar cu un terţ in aceste condiţii, sancţiunea nefiind desfiinţarea actului, ci inopozabilitatea acestuia faţă de mandant, cu consecinţa stabilită de art. 1546 alin. (2) Codul civil din 1864 a absenţei vreunei obligaţii asumate in temeiul actului la care nu a consimţit.
Așadar, nici din acest punct de vedere nu este îndeplinit motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. pr. civ.
Prin cererea de recurs formulată, recurenții intervenienți au invocat dispozițiile art. 488 pct. 8 C. pr. civ., respectiv interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 451 alin. (1) și 452 C. pr. civ. privind dovada și acordarea cheltuielilor de judecată.
Recurenții intervenienți au susținut că la termenul din data de 23.03.2021, în cadrul dezbaterilor pe fondul cauzei, au depus la dosarul cauzei, în original, cheltuielile de judecată, respectiv factura din data de 15.02.2021 şi dovada transferării onorariului de avocat în contul Cabinetului de Avocat I. (depuse în copie la dosarul de recurs – filele 22 și 23) și că dovada depunerii la dosarul cauzei rezultă şi din înregistrarea şedinţei de judecată din data de 23.03.2021.
Conform art. 452 C. pr. civ., partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.
Din transcrierea pe suport de hârtie a ședinței de judecată a instanței de apel din prezentul dosar, rezultă că la termenul de judecată din 23.03.2021 președintele de complet a afirmat că apărătorul apelantei depune chitanță onorariu avocat, la fel depune onorariu de avocat și avocatul intervenienților.
Însă în dosarul de apel nu există nicio chitanță onorariu avocat pe care să o fi depus intervenienții, iar înscrisurile pe care susțin recurenții intervenienți că le-au depus, factură fiscală și dovada virării onorariului în contul avocatului (extras cont), nici acestea nu există fizic în dosarul de apel.
Din afirmațiile de pe transcriere nu se poate concluziona fără putință de tăgadă că au fost depuse la dosarul de apel înaintea închiderii dezbaterilor înscrisurile menționate de recurenții intervenienți, astfel încât nu se poate constata că a fost făcută dovada cheltuielilor de judecată solicitate în apel în condițiile art. 452 C. pr. civ., nefiind deci incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. pr. civ.
